Un lucru e clar: dacă pe ici, pe colo, s-a mai schimbat ceva în România de-a lungul celor 20 de ani scurşi de la Revoluţie, mentalitatea politică raportată la principiul statului de drept a rămas aceeaşi ca-n timpul asesorilor populari. Lupta de clasă continuă, chiar dacă aşa-zisele clase poartă alt nume acum, iar "ideologia" îşi exercită dominaţia utilizând chiar instrumentele care constituie mecanismul societăţii împotriva căreia se perorează. Monstruozitatea derivă din faptul că mentalitatea comunistă, falimentară prin ea însăşi, depăşeşte istoria instalându-se în indivizi care, prin excelenţă, reprezintă "produse" ale unei vieţi "anticomuniste". Marii "capitalişti" de astăzi nu sunt decât îmbogăţiţi captivi ai vechii vieţi. Când merg la Londra sau la Washington imită slugile lui Ceauşescu, când se reîntorc în ţară îl imită pe Ceauşescu însuşi. Fiecare, cu rolul lui, mai mic sau mai mare, în încrâncenarea lui de a capta putere, nu face altceva decât să încerce, frustrat, să recompună modelul plenar al împuşcatului din decembrie '89.
E evident, din această perspectivă, faptul că în modul de "simţire" comunist binele nu putea fi conceput decât prin nenorocirea altuia. Nu foamea, frigul şi frica erau cele care se doreau eradicate de către comunişti, ci clasa "exploatatoare". Mâncarea săracului era moartea bogatului.
Nimeni nu mai aşteaptă ceva de la cei care nu-şi mai pot îndreptăţi prezentul şi viitorul decât prin obscurantizarea totală a trecutului. Dar, prin selecţie negativă, mai rămân tinerii, cei care, teoretic, având avantajul biologic al vârstei, ar putea privi cu egală măsură şi spre trecut, şi spre viitor. Dacă viitorul poate sta sub semnul unei concepţii, trecutul are un chip care nu mai poate fi negat: falimentul, de la cel al ideologiei până la falimentul omului. Însă pentru asta e nevoie de confruntare, de confruntarea cu trecutul comunist. Cine refuză această confruntare n-o să aibă parte nici de viitor.
