Dincolo de teribilismul şi iresponsabilitatea opticii, declaraţiile lui Traian Băsescu au scos la lumină un nou subiect tabu al societăţii româneşti. Mai exact, celor trei tabu-uri - punctate excelent de Dorin Tudoran -, pentru care în România rişti să fii călcat la propriu în picioare, adică Mihai Eminescu, Biserica Ortodoxă şi cultura română, li se mai adaugă un al patrulea: Regele Mihai. Odată luate în luneta gândirii critice, aceste patru tabu-uri te transformă instantaneu într-un duşman al neamului. Iar dacă nu ai un minim antrenament de anduranţă în faţa invectivei ori a linşajului public, ura care se va dezlănţui te va face knock-out dintr-un singur suflu. Deoarece aceste trei tabu-uri (mai nou, plus al patrulea!), prin structura lor culturală plină de prejudecăţi, inexactităţi şi oportunism politic au o forţă teribilă - forţa de a determina persoane care, de obicei, se detestă reciproc să facă front comun pentru a te distruge. Faceţi, de pildă, un experiment: rostiţi în Brăila, pe la mesele "entelectualilor" locali, că Fănuş Neagu a cochetat cu SECU sau că, în proporţie de 90%, literatura lui este de un kitsch metaforic sufocant şi vedeţi ce se va întâmpla...
Trei situaţii par a se desprinde, în mod concret, din fumul acestor umori: A) în continuare societatea românească nu poate suporta nuanţările - de aici, probabil, apetenţa pentru demagogia de stânga; B) în continuare societatea românească nu poate gândi critic decât dacă la capătul acestui demers se află prezumţia "duşmanului comun" (ex: Traian Băsescu); C) în continuare societatea românească îşi teoretizează eşecurile declarându-se victima unor demoni naţionali (ex. Traian Băsescu).
Revenind la declaraţiile preşedintelui... Ipoteza emisă de Traian Băsescu, chiar dacă a fost formulată din topor, nu este totuşi lipsită de o oarecare valabilitate, însă, mă grăbesc să afirm, nu cuprinsă în acel verdict ţâfnos. În acest sens, o poziţie echilibrată şi pertinentă o are Adrian Cioflâncă, fost membru al Comisiei Wiesel - "Regele Mihai I poate fi acuzat mai mult pentru ceea ce nu a făcut, decât pentru ceea ce a făcut. Trebuia sa iasă mai des, mai repede şi mai ferm din poziţia de personaj de vitrină. A fost monarhul României într-o vreme când situaţia îi punea pe umeri o povară de responsabilitate imensă."
Aşadar, nu isteria şi leşinul patriotic ar trebui să fie, în opinia mea, reacţiile "standard" într-un asemenea context, ci dezbaterea avizată. Repet: AVIZATĂ! Deci, psihopaţii, naţionaliştii, resentimentarii, negaţioniştii şi alţii asemeni lor sunt rugaţi să facă un pas în spate.
O altă eroare de logică se cere a fi punctată: de când şi până când a fi regalist presupune a nu avea o atitudine critică la adresa unui rege?
În fine, fatalmente, nu putem scăpa de o întrebare: şi dacă Băsescu, cu amendamentele de rigoare, are dreptate? Ce propuneţi să facem? Să-i tragem un glonte în cap şi să ne prefacem că Regele Mihai nu este un personaj tragic, că, în cazul Regelui, problema constituţiei morale de lider nu se pune?
Totul e foarte uşor când privim istoria ca pe un film: cadrul ăsta nu-mi place, cadrul ăsta îmi convine...
Şi dacă dreptatea este în altă parte?
Spectacolul aşa-zisei indignări a fost unul de un grotesc năucitor. E nevoie de multă tărie de caracter plus o inimă sănătoasă ca să-ţi păstrezi mintea limpede în faţa unei asemenea explozii de resentimente. Au fost scoase la înaintare ghilotinele reducţioniste, forumurile s-au încărcat de sânge, spumele la gură şi ochii ieşiţi din orbite au ţinut loc de argumente. Bâtele ideologice, care până mai ieri proslăveau discursurile anti-monarhiste, s-au transformat brusc în floricele cu blazoane regale pictate pe petale. Călcai pe "fanatici" ai tronului, care urlau din toţi rărunchii "Trăiască regele!" A gemut ţara de comunişti-regalişti, de fascişti-regalişti, de neonazişti-regalişti, de etc-regalişti. Fiecare şi-a dat cu părerea după cum l-a tăiat capul. Toţi aveau în traistă asul adevărului istoric, toţi ştiau care, cum şi ce a făcut. "Dacă declaraţia lui Traian Băsescu a fost nesimţită la puterea a doua, reacţiile la ea sunt nesimţite la puterea a zecea", explica, pe bună dreptate, Dragoş Paul Aligică. Desigur, din flăcările acestei apocalipse n-a lipsit şi prezenţa "regalistului" Ion Iliescu, care gâfâia indignat, uitând probabil de "afecţiunea" cu care, la începutul anilor '90, l-a expulzat, îmbrâncindu-l din ţară, pe Regele Mihai.
