Adevarul e ca n-am vazut venind acest asa-zis "nou val"... (Eu nu-i spun asa, ci "neorealism", dar astea sint chichite de critic.) Or vedea criticii mai clar, dar nici ei nu sint clarvazatori. S-a intimplat relativ repede: in 2005, Cristi Puiu cistiga Premiul sectiunii "Un certain regard", la Cannes, cu "Moartea domnului Lazarescu"; anul urmator, tot acolo, Corneliu Porumboiu primea Camera d’Or (cea mai importanta distinctie pentru debut) pentru "A fost sau n-a fost?"; anul acesta - cum se stie - a fost "marele slem": regretatul Cristian Nemescu, recompensat - post mortem - cu acelasi premiu "Un certain regard" pentru "California Dreamin’ (endless)" si alt Cristian, Mungiu, cu Palme d’Or pentru "4 luni, 3 saptamini si 2 zile" (4,3,2, pe scurt - si pentru cunoscatori). Sintetizind: Puiu a pus saminta, Porumboiu a udat locul, iar Mungiu culege roadele.
Palme d’Or este, fara niciun dubiu, cel mai important premiu la care poate aspira un regizor. Mai important decit Oscarul, pentru ca este acordat de un juriu, in timp ce la Oscaruri voteaza toata Academia (in arta e invers decit in democratie: cu cit voteaza mai multi, cu atit valoarea absoluta a unui premiu scade). Mai mult: Oscarul este un premiu national, cu zeci de sectiuni "In USA We Trust" si cu una singura alocata cinema-ului international, in timp ce Palme d’Or-ul este rezultatul unei competitii, internationale din start, in care se premiaza cele mai bune filme dintre cele mai bune - din toata lumea. Normal ca, pentru un regizor, a lua "Palma" este infinit mai magulitor decit a lua Oscarul: Palme d’Or este pentru artist, Oscarul - mai curind pentru tara din care provine...
Daca e sa ne uitam mai departe in timp pentru a vedea, totusi, de unde vine acest "nou val" ("neorealism" etc.), il vom intilni pe acelasi Cristi Puiu, la Cannes, in 2001, cu filmul sau de debut "Marfa si banii". Nu a luat premii rasunatoare, dar a fost foarte bine primit - ca-ntotdeauna, afara mai mult decit in tara. In tara, dimpotriva, "Marfa si banii" a avut parte numai de sicane si piedici (si trebuie spus ca, fara ajutorul casei de productie a lui Lucian Pintilie, filmul acesta nu ar fi putut fi terminat): la 12 ani dupa Revolutie, Puiu incerca (si reusea) o "revolutie" in filmul autohton, careia multi nu i-au vazut rostul. Felia de viata decupata de Puiu (impreuna cu co-scenaristul sau, Razvan Radulescu) a iritat pe multi din establishment-ul cenecist - CNC-ul & acolitii -, desi, la drept vorbind, filmul acesta nu era in mod manifest politic, ci "doar" un manifest estetic... Acum 6 ani, deci, jaloanele "minimalismului" cinematografic romanesc erau deja trasate: buget mic, filmari "din mina", sunet in priza directa - si o poveste simpla, puternica si adevarata, care facea inutile artificiile cinema-ului "traditional". In anul urmator, Cristi Mungiu participa si el, in aceeasi sectiune a Cannes-ului, cu debutul sau in lungmetraj, "Occident"; numai ca intre "Marfa si banii" si "Moartea domnului Lazarescu" exista o continuitate stilistica, in timp ce intre "Occident" si "4,3,2" se casca o prapastie (tot stilistica, la o adica) surprinzatoare. Mai mult: mizerabil distribuit, "Marfa..." a fost o cadere in termeni de incasari, in timp ce "Occident" s-a descurcat bine la box-office, devenind unul din filmele de succes ale acelui an.
Acest parcurs diferit al celor mai "inalt-profilati" cineasti romani din clipa de fata, aproape congeneri (Puiu are 40 de ani, Mungiu 39), spune destul de multe despre cum este vazut cinema-ul la noi in tara si-n afara. El nu este (inca) o afacere decit cu conditia ca filmul ("marfa", adica) sa-si scoata investitia ("banii") din vinzarile internationale; este ceea ce s-a intimplat, cu siguranta, in cazul lui "4,3,2" si in cel al lui "A fost sau n-a fost?", probabil ca si in cel al "Mortii domnului Lazarescu". Filmul lui Porumboiu, mai ales - 100% independent, adica produs cu banii regizorului -, este exemplul cel mai spectaculos de film (cu buget minuscul, cum altfel?) care-si scoate banii din distributia in afara. Exemplu, dar in niciun caz un model: daca este magulitor, pentru un regizor/producator, sa o "plesneasca" international cu un film facut cu banii de sub saltea, este jenant pentru "organismul indrituit" sa acorde acei bani (recte CNC-ul) sa se laude cu o performanta ce nu-i apartine.
Mai exista o problema: publicul autohton nu este interesat de film. Succesul lui Mungiu intra intr-o paradigma a "succesului pur si simplu", in care este secundar, daca nu irelevant, faptul ca el se intimpla in cinema sau in fotbal sau moda. Bucuria miilor, poate milioanelor, de romani ca un "roman de-al nostru" a reusit acolo unde reusita are intr-adevar valoare se traduce mai mult prin darimarea - ipso facto - a unor clisee identitare: impresia ca "noi nu contam", ca "jocurile se fac fara noi" si ca "ai nevoie de pile ca sa reusesti". (Nu-i vorba, unele dintre aceste clisee au functionat imperturbabil si dupa Palme d’Or-ul lui Mungiu: au existat romani care au considerat ca, odata cu intrarea in UE, am intrat in carti, ca avem pile (la festivalurile internationale, de ce nu?) si ca, "de fapt", totul se datoreaza nu meritului personal, ci unui concurs de imprejurari si/sau unor calcule "geo-strategice"...) Paradoxal, supermediatizarea evenimentului a scos la lumina un soi de provincialism al presei de la noi, unde valoarea nu este data de ceea ce consideram noi, aici, ca este bun, ci de ceea ce decreteaza strainii, acolo, ca este asa. Oricum, o privire aruncata pe forumurile de discutii ale ziarelor - chiar si in "cazul Mungiu" - este edificatoare pentru a intelege, o data pentru totdeauna, ca romanul e greu de multumit: el s-a nascut suparat, traieste circotind si nu moare pina nu-i indispune si pe altii...
Revenind; ce se intimpla, totusi, atit de exaltant in cinematograful romanesc? Este vorba numai de o (noua) generatie, satula pina-n git de clisee, care are in comun nu o platforma teoretica (precum Noul Val francez), ci o sete de adevar? Este, oare, doar o revolta? si, mai important poate: este aceasta revolta singulara, o "mamaliga care explodeaza" numai pe ecran, sau este ea impartasita de tineri creatori din arte diferite, cinematograful fiind doar partea ei cea mai vizibila? Asistam oare la un asalt/desant concertat, cu filmul "virf de lance"?
Adevarul e ca exista un oarecare radicalism in toate artele - mai putin, poate, in arta componistica, unde lucrurile sint mai asezate, mai "nisate" si mai specializate: in fond, nu poti revolutiona portativul! Dar in literatura, in teatru, in artele vizuale si in dans, emergenta tinerilor a coincis cu o repunere in discutie, nu atit a celor care practicau artele respective, cit a tipului de arta pe care-l practicau. Lucrul este mai vizibil in film pentru ca, pina la urma, filmul este (totusi!) arta cea mai populara. Daca privim aceasta emergenta doar ca o fatalitate "generationala" (tinerii care se revolta, intotdeauna, impotriva parintilor - biologici sau simbolici) este just, dar insuficient. De fapt, tinerii se revolta impotriva minciunii in care s-au complacut generatiile anterioare! Aceasta minciuna a fost conjugata pe toate modurile, patrunzind profund in tesutul social - si, prin extensie, artistic. In Romania, daca vroiai sa "te exprimi" in cinema (arta cu "larga deschidere" spre mase), trebuia sa accepti anumite concesii. Ecranizarile (o solutie de iesire din impas!) erau "evazioniste", dar - pina la urma - (tot) ideologice; filmele istorice erau ideologice; pina si comediile erau ideologice...! Comunismul a insemnat nu doar frig si frica, ci si o seceta prelungita de povesti adevarate: adevarul era picurat homeopatic inlauntrul unor sabloane si trebuia extras cu penseta, ca niste bule de esenta tare in flacoane moi. Au existat, fireste, si exceptii - "Reconstituirea" lui Pintilie este un exemplu eclatant. Au mai fost si altele ("Proba de microfon" al lui Daneliuc, "Faleze de nisip" al lui Pita...) dar, pe ansamblu, filmele erau privite stiind ca nu tot ce vedeai era adevarat: doar ceea ce "plesnea" pe la colturi, la incheieturi...
In aceste conditii, tinerii cineasti au simtit nevoia sa se intoarca la prima din cele zece "porunci" ale Cinematografului: filmul este Adevar 24 fotograme/secunda. Nu "mizerabilism" (acuza cea mai vehiculata, in legatura cu aceste filme; dar ce este "mizerabilismul" altceva decit a vedea pe ecran ceea ce vezi si in viata, in jurul tau?!), ci mimetism pina la firul ierbii. Cu riscul de a arunca in aer sabloanele "genurilor" (simple conventii, in plus contaminate de ideologie) sau a le injecta/pompa (dupa puteri) singe nou.
"Marfa si banii" a fost, de pilda, un road movie (pe distanta Constanta-Bucuresti, str. Agricultori) parcurgind - de fapt - distanta intre Romania ante-89 si Romania capitalista (a se citi: mafiota); "Furia", debutul in lungmetraj al lui Radu Muntean (care-si anunta "manifestul" inca din titlu!) a fost un amestec de genuri (drama sociala/ comedie de moravuri/thriller) care investiga - pentru prima data in cinematograful romanesc - lumea tiganeasca; "Examen" (lungmetrajul de debut al celuilalt Muntean: Titus) a fost o mostra interesanta de film politic (a la Costa-Gavras), care reabilita un gen, la drept vorbind, imposibil de realizat sub Ceausescu (decit, eventual, auto-parodic); "Moartea domnului Lazarescu" a fost (tot) un road-movie (cu Salvare!) combinat cu o drama - si, sustine regizorul, comedie neagra; "A fost sau n-a fost?" a fost o comedie - si, totodata, parodie de talk-show - fiind, in acelasi timp, cel mai minimalist experiment incercat vreodata in cinema-ul romanesc (gen: "film de autor cu instalatie ready made"!); "Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii" (al lui Catalin Mitulescu) a fost o dramedie nostalgica, recuperind nu doar atmosfera anilor de dinainte de 89, ci si ceva din ideea de "fresca sociala" pe care comunismul o facuse imposibila in alti termeni decit cei strict parabolici; "Hirtia va fi albastra" (al doilea film al aceluiasi Radu Muntean) a fost un thriller combinat cu o drama - una din cele mai reusite incercari de a scoate evenimentul istoric de sub tirania (pompoasa) a "filmului istoric" si de a-i reda dimensiunea umana; "Legaturi bolnavicioase" (debutul lui Tudor Giurgiu) a fost o ecranizare (a romanului omonim scris de Cecilia Stefanescu) si, totodata, un autentic love story care (re)aducea ceva care, de va fi existat vreodata, a fost mai mult un "accident": intimitatea; "California Dreamin’" (nesfirsit) a fost cea mai ambitioasa combinatie de genuri incercata de cinema-ul romanesc: o tragicomedie "istorica", un love story si o parabola identitara... in fine, "4,3,2" a fost deja-publicitat - inclusiv in media straina - drept "thriller" (ceea ce si este, la un nivel de suprafata).
O alta caracteristica a multora dintre aceste filme este faptul ca au, la baza, povesti reale - iar atunci cind nu au (vezi "Marfa si banii" sau "Furia"), par ca ar avea: "Moartea domnului Lazarescu" este - cum se stie - inspirat de un fapt divers care a "curs" pe scroll-ul televiziunilor (un batrin purtat de colo-colo de masina Salvarii si lasat sa moara, finalmente, in fata blocului!), la fel ca si "California Dreamin’" (un sef de gara dintr-o mica localitate a oprit un convoi NATO ce se indrepta spre Kosovo; regizorul si co-scenaristul sau Tudor Voican i-au dat acestuia un nume Doiaru), o biografie (copil, Doiaru a tot "asteptat americanii" alaturi de familia lui) si o motivatie (individul incearca sa "razbune Istoria", cumva...) sau "Exame" (un caz de eroare judiciara pe vremea comunismului); "A fost sau n-a fost?" este inspirat de o emisiune reala de televiziune vazuta (sau auzita) de regizor prin provincie (Porumboiu insusi este din Vaslui, unde a filmat si filmul); "Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii" are la baza nenumarate povesti, nu doar adevarate, ci chiar autobiografice - ca si "Hirtia va fi albastra", de altfel; iar "4,3,2" se bazeaza, la rindul sau, pe o documentare amanuntita, combinind "istoriile orale" ale unor femei care au recurs la avort pe vremea lui Ceausescu (anii '80).
Toate aceste titluri arata cit se poate de clar ca noul film romanesc a pierdut - si bine a facut! - gustul "parabolelor" si al "filmelor istorice", mizind in schimb pe un cinema direct, dur si fara menajamente, care priveste realitatea in fata - fie, aceasta, realitatea de dupa '89 sau cea de dinainte... Este ca o disectie a unui corp, in conditiile in care acel corp nici macar nu era vazut vreodata gol - in filmele de dinainte de Revolutie. O disectie fara anestezie si - adesea - fara manusi. La ce ar folosi ele? "Minimalismul" - ca sa fie minimalism pina la capat - se face fara manusi!
Palme d’Or este, fara niciun dubiu, cel mai important premiu la care poate aspira un regizor. Mai important decit Oscarul, pentru ca este acordat de un juriu, in timp ce la Oscaruri voteaza toata Academia (in arta e invers decit in democratie: cu cit voteaza mai multi, cu atit valoarea absoluta a unui premiu scade). Mai mult: Oscarul este un premiu national, cu zeci de sectiuni "In USA We Trust" si cu una singura alocata cinema-ului international, in timp ce Palme d’Or-ul este rezultatul unei competitii, internationale din start, in care se premiaza cele mai bune filme dintre cele mai bune - din toata lumea. Normal ca, pentru un regizor, a lua "Palma" este infinit mai magulitor decit a lua Oscarul: Palme d’Or este pentru artist, Oscarul - mai curind pentru tara din care provine...
Daca e sa ne uitam mai departe in timp pentru a vedea, totusi, de unde vine acest "nou val" ("neorealism" etc.), il vom intilni pe acelasi Cristi Puiu, la Cannes, in 2001, cu filmul sau de debut "Marfa si banii". Nu a luat premii rasunatoare, dar a fost foarte bine primit - ca-ntotdeauna, afara mai mult decit in tara. In tara, dimpotriva, "Marfa si banii" a avut parte numai de sicane si piedici (si trebuie spus ca, fara ajutorul casei de productie a lui Lucian Pintilie, filmul acesta nu ar fi putut fi terminat): la 12 ani dupa Revolutie, Puiu incerca (si reusea) o "revolutie" in filmul autohton, careia multi nu i-au vazut rostul. Felia de viata decupata de Puiu (impreuna cu co-scenaristul sau, Razvan Radulescu) a iritat pe multi din establishment-ul cenecist - CNC-ul & acolitii -, desi, la drept vorbind, filmul acesta nu era in mod manifest politic, ci "doar" un manifest estetic... Acum 6 ani, deci, jaloanele "minimalismului" cinematografic romanesc erau deja trasate: buget mic, filmari "din mina", sunet in priza directa - si o poveste simpla, puternica si adevarata, care facea inutile artificiile cinema-ului "traditional". In anul urmator, Cristi Mungiu participa si el, in aceeasi sectiune a Cannes-ului, cu debutul sau in lungmetraj, "Occident"; numai ca intre "Marfa si banii" si "Moartea domnului Lazarescu" exista o continuitate stilistica, in timp ce intre "Occident" si "4,3,2" se casca o prapastie (tot stilistica, la o adica) surprinzatoare. Mai mult: mizerabil distribuit, "Marfa..." a fost o cadere in termeni de incasari, in timp ce "Occident" s-a descurcat bine la box-office, devenind unul din filmele de succes ale acelui an.
Acest parcurs diferit al celor mai "inalt-profilati" cineasti romani din clipa de fata, aproape congeneri (Puiu are 40 de ani, Mungiu 39), spune destul de multe despre cum este vazut cinema-ul la noi in tara si-n afara. El nu este (inca) o afacere decit cu conditia ca filmul ("marfa", adica) sa-si scoata investitia ("banii") din vinzarile internationale; este ceea ce s-a intimplat, cu siguranta, in cazul lui "4,3,2" si in cel al lui "A fost sau n-a fost?", probabil ca si in cel al "Mortii domnului Lazarescu". Filmul lui Porumboiu, mai ales - 100% independent, adica produs cu banii regizorului -, este exemplul cel mai spectaculos de film (cu buget minuscul, cum altfel?) care-si scoate banii din distributia in afara. Exemplu, dar in niciun caz un model: daca este magulitor, pentru un regizor/producator, sa o "plesneasca" international cu un film facut cu banii de sub saltea, este jenant pentru "organismul indrituit" sa acorde acei bani (recte CNC-ul) sa se laude cu o performanta ce nu-i apartine.
Mai exista o problema: publicul autohton nu este interesat de film. Succesul lui Mungiu intra intr-o paradigma a "succesului pur si simplu", in care este secundar, daca nu irelevant, faptul ca el se intimpla in cinema sau in fotbal sau moda. Bucuria miilor, poate milioanelor, de romani ca un "roman de-al nostru" a reusit acolo unde reusita are intr-adevar valoare se traduce mai mult prin darimarea - ipso facto - a unor clisee identitare: impresia ca "noi nu contam", ca "jocurile se fac fara noi" si ca "ai nevoie de pile ca sa reusesti". (Nu-i vorba, unele dintre aceste clisee au functionat imperturbabil si dupa Palme d’Or-ul lui Mungiu: au existat romani care au considerat ca, odata cu intrarea in UE, am intrat in carti, ca avem pile (la festivalurile internationale, de ce nu?) si ca, "de fapt", totul se datoreaza nu meritului personal, ci unui concurs de imprejurari si/sau unor calcule "geo-strategice"...) Paradoxal, supermediatizarea evenimentului a scos la lumina un soi de provincialism al presei de la noi, unde valoarea nu este data de ceea ce consideram noi, aici, ca este bun, ci de ceea ce decreteaza strainii, acolo, ca este asa. Oricum, o privire aruncata pe forumurile de discutii ale ziarelor - chiar si in "cazul Mungiu" - este edificatoare pentru a intelege, o data pentru totdeauna, ca romanul e greu de multumit: el s-a nascut suparat, traieste circotind si nu moare pina nu-i indispune si pe altii...
Revenind; ce se intimpla, totusi, atit de exaltant in cinematograful romanesc? Este vorba numai de o (noua) generatie, satula pina-n git de clisee, care are in comun nu o platforma teoretica (precum Noul Val francez), ci o sete de adevar? Este, oare, doar o revolta? si, mai important poate: este aceasta revolta singulara, o "mamaliga care explodeaza" numai pe ecran, sau este ea impartasita de tineri creatori din arte diferite, cinematograful fiind doar partea ei cea mai vizibila? Asistam oare la un asalt/desant concertat, cu filmul "virf de lance"?
Adevarul e ca exista un oarecare radicalism in toate artele - mai putin, poate, in arta componistica, unde lucrurile sint mai asezate, mai "nisate" si mai specializate: in fond, nu poti revolutiona portativul! Dar in literatura, in teatru, in artele vizuale si in dans, emergenta tinerilor a coincis cu o repunere in discutie, nu atit a celor care practicau artele respective, cit a tipului de arta pe care-l practicau. Lucrul este mai vizibil in film pentru ca, pina la urma, filmul este (totusi!) arta cea mai populara. Daca privim aceasta emergenta doar ca o fatalitate "generationala" (tinerii care se revolta, intotdeauna, impotriva parintilor - biologici sau simbolici) este just, dar insuficient. De fapt, tinerii se revolta impotriva minciunii in care s-au complacut generatiile anterioare! Aceasta minciuna a fost conjugata pe toate modurile, patrunzind profund in tesutul social - si, prin extensie, artistic. In Romania, daca vroiai sa "te exprimi" in cinema (arta cu "larga deschidere" spre mase), trebuia sa accepti anumite concesii. Ecranizarile (o solutie de iesire din impas!) erau "evazioniste", dar - pina la urma - (tot) ideologice; filmele istorice erau ideologice; pina si comediile erau ideologice...! Comunismul a insemnat nu doar frig si frica, ci si o seceta prelungita de povesti adevarate: adevarul era picurat homeopatic inlauntrul unor sabloane si trebuia extras cu penseta, ca niste bule de esenta tare in flacoane moi. Au existat, fireste, si exceptii - "Reconstituirea" lui Pintilie este un exemplu eclatant. Au mai fost si altele ("Proba de microfon" al lui Daneliuc, "Faleze de nisip" al lui Pita...) dar, pe ansamblu, filmele erau privite stiind ca nu tot ce vedeai era adevarat: doar ceea ce "plesnea" pe la colturi, la incheieturi...
In aceste conditii, tinerii cineasti au simtit nevoia sa se intoarca la prima din cele zece "porunci" ale Cinematografului: filmul este Adevar 24 fotograme/secunda. Nu "mizerabilism" (acuza cea mai vehiculata, in legatura cu aceste filme; dar ce este "mizerabilismul" altceva decit a vedea pe ecran ceea ce vezi si in viata, in jurul tau?!), ci mimetism pina la firul ierbii. Cu riscul de a arunca in aer sabloanele "genurilor" (simple conventii, in plus contaminate de ideologie) sau a le injecta/pompa (dupa puteri) singe nou.
"Marfa si banii" a fost, de pilda, un road movie (pe distanta Constanta-Bucuresti, str. Agricultori) parcurgind - de fapt - distanta intre Romania ante-89 si Romania capitalista (a se citi: mafiota); "Furia", debutul in lungmetraj al lui Radu Muntean (care-si anunta "manifestul" inca din titlu!) a fost un amestec de genuri (drama sociala/ comedie de moravuri/thriller) care investiga - pentru prima data in cinematograful romanesc - lumea tiganeasca; "Examen" (lungmetrajul de debut al celuilalt Muntean: Titus) a fost o mostra interesanta de film politic (a la Costa-Gavras), care reabilita un gen, la drept vorbind, imposibil de realizat sub Ceausescu (decit, eventual, auto-parodic); "Moartea domnului Lazarescu" a fost (tot) un road-movie (cu Salvare!) combinat cu o drama - si, sustine regizorul, comedie neagra; "A fost sau n-a fost?" a fost o comedie - si, totodata, parodie de talk-show - fiind, in acelasi timp, cel mai minimalist experiment incercat vreodata in cinema-ul romanesc (gen: "film de autor cu instalatie ready made"!); "Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii" (al lui Catalin Mitulescu) a fost o dramedie nostalgica, recuperind nu doar atmosfera anilor de dinainte de 89, ci si ceva din ideea de "fresca sociala" pe care comunismul o facuse imposibila in alti termeni decit cei strict parabolici; "Hirtia va fi albastra" (al doilea film al aceluiasi Radu Muntean) a fost un thriller combinat cu o drama - una din cele mai reusite incercari de a scoate evenimentul istoric de sub tirania (pompoasa) a "filmului istoric" si de a-i reda dimensiunea umana; "Legaturi bolnavicioase" (debutul lui Tudor Giurgiu) a fost o ecranizare (a romanului omonim scris de Cecilia Stefanescu) si, totodata, un autentic love story care (re)aducea ceva care, de va fi existat vreodata, a fost mai mult un "accident": intimitatea; "California Dreamin’" (nesfirsit) a fost cea mai ambitioasa combinatie de genuri incercata de cinema-ul romanesc: o tragicomedie "istorica", un love story si o parabola identitara... in fine, "4,3,2" a fost deja-publicitat - inclusiv in media straina - drept "thriller" (ceea ce si este, la un nivel de suprafata).
O alta caracteristica a multora dintre aceste filme este faptul ca au, la baza, povesti reale - iar atunci cind nu au (vezi "Marfa si banii" sau "Furia"), par ca ar avea: "Moartea domnului Lazarescu" este - cum se stie - inspirat de un fapt divers care a "curs" pe scroll-ul televiziunilor (un batrin purtat de colo-colo de masina Salvarii si lasat sa moara, finalmente, in fata blocului!), la fel ca si "California Dreamin’" (un sef de gara dintr-o mica localitate a oprit un convoi NATO ce se indrepta spre Kosovo; regizorul si co-scenaristul sau Tudor Voican i-au dat acestuia un nume Doiaru), o biografie (copil, Doiaru a tot "asteptat americanii" alaturi de familia lui) si o motivatie (individul incearca sa "razbune Istoria", cumva...) sau "Exame" (un caz de eroare judiciara pe vremea comunismului); "A fost sau n-a fost?" este inspirat de o emisiune reala de televiziune vazuta (sau auzita) de regizor prin provincie (Porumboiu insusi este din Vaslui, unde a filmat si filmul); "Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii" are la baza nenumarate povesti, nu doar adevarate, ci chiar autobiografice - ca si "Hirtia va fi albastra", de altfel; iar "4,3,2" se bazeaza, la rindul sau, pe o documentare amanuntita, combinind "istoriile orale" ale unor femei care au recurs la avort pe vremea lui Ceausescu (anii '80).
Toate aceste titluri arata cit se poate de clar ca noul film romanesc a pierdut - si bine a facut! - gustul "parabolelor" si al "filmelor istorice", mizind in schimb pe un cinema direct, dur si fara menajamente, care priveste realitatea in fata - fie, aceasta, realitatea de dupa '89 sau cea de dinainte... Este ca o disectie a unui corp, in conditiile in care acel corp nici macar nu era vazut vreodata gol - in filmele de dinainte de Revolutie. O disectie fara anestezie si - adesea - fara manusi. La ce ar folosi ele? "Minimalismul" - ca sa fie minimalism pina la capat - se face fara manusi!
