La un moment dat se părea că din praful depus pe rafturile bibliotecilor şi pe străzile neasfaltate ale Brăilei se va ridica discret Cristian Robu Corcan, iar premiul îi va face din mână. Nu a fost să fie, deocamdată, dar nu e timpul pierdut, căci Cristian încă este tânăr. Iată însă că la orizont se iţeşte un nou talent, o nouă speranţă a literaturii, care poate duce Brăila direct pe scena din Stockholm, la decernarea Premiilor Nobel.
Probabil că numele Marian Cristea nu vă zice nimic. Nici mie, de unde tragem concluzia că scriitorul Marian Cristea ar trebui să îşi schimbe numele, căci ăsta sună de parcă ar fi nume de administrator de bloc sau de vânzător la sifoane.
Cioară, însă, porecla Cioară cu siguranţă vă face să vă întrebaţi în gând "De unde dracu îl ştiu eu pe tipul ăsta?". Nu vă mai munciţi creierii de pomană, căci vă spun eu de unde îl ştiţi: din ziarul Obiectiv, mai exact de la rubrica "Aflăm de la spital". Da, căci vreme de câţiva ani buni, dl. Cioară a fost unul dintre principalii furnizori de marfă pentru medicii de la Ortopedie ai Spitalului Judeţean Brăila. Nu trecea o săptămână fără ca dl. Cioară să nu le dea de muncă doctorilor care îndreaptă oasele rupte.
Mediul ăsta steril, unde se umblă cu halate albe, cu bisturiul, unde asistentele umblă în fustă scurtă parcă expre ca să facă în ciuda pacienţilor nu i-a convenit însă d-lui Cioară. Aşa că s-a mutat tot într-un mediu închis, nu tocmai steril, unde e drept că nu se operează cu bisturiul, ci cu şişul, iar "asistentele" în fuste scurte nu umblă în halate albe, ci în zeghe, nu au sâni şi posedă cam mult păr pe picioare. E, în acest mediu mai mult ostil decât steril, dl. scriitor Cioară a reuşit să scrie o carte de căpătâi. Nu îi mai reţin numele, dar ştiu acţiunea. Este vorba despre amintirile din copilărie ale autorului, mai exact ale autorului de furturi şi tâlhării pe nume Marian Cristea, zis Cioară. Deşi nu a fost încă lansată pe piaţă, cartea face deja ravagii în rândul publicului larg (scuzaţi expresia), semn că va fi un succes de casă. Iar de aici şi până la o eventuală nominalizare la Premiul Nobel pentru Literatură cred că nu mai este decât un pas. E drept că e un pas ceva mai mare, cam cât să poţi trece de gardul unui penitenciar, dar când mesajul literar este atât de profund şi puternic, orice obstacol dispare instantaneu.
