HC Dunarea, înaintând cu greu printre capetele patrate care îi hotarasc soarta fara a da socoteala nimanui, a reusit, gratie unor admirabili sustinatori - de la inimosii anonimi frenetici din galerie si pâna la antrenorii de talia Alexandrinei Soare sau a profesorului Baban - sa parcurga un traseu admirabil. A ajuns în fruntea esalonului superior al handbalului feminin românesc. Deja juca într-o competitie europeana. În partida anulata de ieri trebuia sa întâlneasca Zalaul. Nu era orice partida, una de uzanta, ci una cu miza. Daca ar fi obtinut o victorie sau doar un egal, HC Dunarea ar fi ocupat un loc pe podiumul national. Braila, prin intermediul acestor fete devotate, ar fi fost înnobilata cu bronzul handbalului feminin românesc. Mai mult, acest "bronz", pentru care s-a depus atâta munca si sacrificiu, în care s-a consumat atât suflet, ar fi trimis Braila în una dintre cele mai prestigioase cupe europene: Cupa Cupelor. Înca un pas - mare si greu, ce-i drept! - si HC Dunarea, dupa alte mii de ore de munca, ar fi ajuns în crema handbalului feminin european: Liga Campionilor. Si atunci ar fi venit si banii, si, si... banii aia pe care-i viseaza si în stare de trezie omul nostru...
Dar n-a fost sa fie... De ce? Pentru ca omul nostru a închis o usa. Usa salii polivalente. Atât! Pur si simplu a închis o usa. Printr-o simpla închidere de usa a umilit sute, poate mii de oameni care aveau un vis. Un mare vis, o mica usa si un om pe masura care a închis-o.
