Ajuns la sedinta de inscaunare, i-a crescut inima cand l-a vazut pe ministrul Bazac. "Omul nostru de la Bucuresti. Nu ne-a uitat, a venit sa ne fie alaturi la aceasta frumoasa ceremonie de numire in functie a Loredanei!", si-a zis el, tot mai mandru de sine.
A inceput sedinta. Cuvantari, felicitari, multumiri, flori, pupaturi, totul cum nu se putea mai bine. De pe jiltul lui de presedinte CJ, Stancu privea satisfacut. Era o zi reusita, dar parca o voia si mai reusita. "Ia sa-l duc eu pe domnu' ministru la Maternitate, sa-i arat ce frumos am facut acolo cu bani de la buget!", a gandit el, iar voia i s-a implinit de-ndata.
Iata-ne pe holurile Maternitatii. Maria-sa Stancu, in fruntea alaiului, ii arata tanarului Bazac frumusete de saloane, varuite proaspat si dotate cu paturi noi. In jur, doctorii, oameni cu obraz subtire, mergeau in urma inaltilor oaspeti, multumindu-le indatoritori ca le-au modernizat spitalul. "Ce domn am ajuns!", se lauda in sinea lui Stancu, vazandu-se inconjurat de atatia intelectuali. "Ia sa zic si eu ceva inteligent", gandi el. "Dar ce, ca nu-mi vine nimic!", gandi in continuare, cautand prin ungherele mintii o solutie salvatoare. De nicaieri, o voce interioara i-a soptit: "Nu te forta, fii tu insuti!". Si exact atunci, privirea lui voda a intalnit, printre paturile moderne, luate cu bani grei, o amarata de masuta cu picioare de metal si vopsea scorojita, ramasa in spital de pe vremea comunistilor. Imaginea era profund dizgratioasa, iar instinctul lui Stancu, indelung cizelat la scoala vietii, a dat glas urmatoarei mirari existentialiste, cu radacini in psihanaliticul freudian: "Ce mortii mamii ei cauta, ba, asta aici?".
