În acest context, ar părea destul de greu de înţeles de ce, nu numai la Brăila, ci în toată ţara, firmele de construcţii se înghesuie să asfalteze, pe cheltuiala lor, sute de kilometri de drum, pentru a-şi primii banii după ani şi ani de zile.
Răspunsul este simplu: contractele cu bani publici au reprezentat întotdeauna borcanul cu miere al statului, în jurul căruia au roit sute de firme. Nu toată lumea a încăput la masa aleşilor, iar cine a prins un loc nu-l mai lasă din mâini nici dacă e să se hrănească doar cu promisiuni. Pentru multe aceste firme, o promisiune de la stat e oricum mai dulce decât nimic. Şi nu de alta, dar cu siguranţă, nici firmele şi nici guvernul nu vor ieşi în pierdere. Vi se pare că 600.000 de euro e un preţ mic pentru un kilometru de drum judeţean? Ori că, în schimbul acestei concesii, de a-şi primii banii peste 7 ani, firmele în cauză nu vor avea nici un alt beneficiu de pe urma statului? Că acest gest de bunăvoinţă nu va cântări la alte licitaţii ori atribuiri de contracte publice? Sau crede cineva că guvernului, condus de PDL, nu-i pică bine nişte drumuri reabilitate pentru prima oară după zeci de ani, fix în comunele în care primarii sunt pedelişti şi fix în anul în care au loc alegerile locale şi generale?
Şi, dacă tot se laudă PDL Brăila că s-a zbătut la Centru ca judeţul nostru să fie inclus cu cei 160 de kilometri, poate ar fi cazul să-i spună cineva că este al naibii de puţin. Mai exact, la un total de 10.000 de kilometri, media pentru fiecare din cele 41 de judeţe ar fi trebuit să fie de 244 de kilometri. Probabil că, la Brăila, pedeliştii au mai puţine maşini decât prin alte părţi. Restul să-şi facă singuri drumurile, pentru că nu merită atenţia organizaţiei locale a PDL şi, cu atât mai mult, a Elenei Udrea.
