Ideea ar fi următoarea: odată obţinută finanţarea pentru o orchestră simfonică, doctorul Nicu Teodorescu vrea să dea câte un concert pe săptămână. Imaginaţi-vă ce ar însemna ca vreo câteva mii de brăileni să capete "obişnuinţa" de a coabita, "fără violenţă", cu muzica şi cu acele momente foarte speciale în care o sală de oameni cu sensibilitatea trezită intră în simbioză cu alţi oameni, cei de pe scenă, pentru a dialoga despre sentimente ce nu pot fi trecute în cuvinte. Acest lucru, fără îndoială, îi va face să perceapă o realitate cu mult mai bogată decât cea care, cu obstinaţie, le este livrată de fel de fel de prostănaci cu funcţia-n bocanci. Iar efectul nu se va lăsa mult aşteptat: un om care a depus un efort semnificativ pentru a pricepe câte ceva din Bach sau Enescu, de pildă, va fi cu fiziologia în suferinţă când va da cu ochii de un ipochimen potent financiar, cu ochii obnubilaţi de reverii neandertalian-erectusoide. Rezultatul? Cu fierea în colaps şi pancreasul avariat, obişnuitul concertului săptămânal va sucomba în faţa grosolăniei şi va slobozi, delicat, un jet de suc gastric. O mare parte dintre politicienii şi combinagiii noştri locali vor defila cu costumele lor scumpe pătate de vomă.
Pe de altă parte, doctorul Teodorescu urmăreşte să dea şi o lovitură decisivă. Condiţia pentru desfăşurarea unei noi linii de contraatac muzical la baionetă este dată de abilitatea de a aduce în sala de concerte politicienii de aprozar despre care vorbeam mai sus. E vorba de o mişcare inteligentă, care are în vedere - nu vă miraţi! - exorcizarea. Cred că herr Doktor are următorul plan: îi va plasa pe politicieni pe primele rânduri, cât mai aproape de ostilităţi; va bloca uşile, în aşa fel încât, odată declanşat ritualul de exorcizare, politicienii să nu mai poată fugi; se va asigura de prezenţa câtorva echipe medicale, pentru eventuala perfuzare a aleşilor noştri. Încă de la primele acorduri - sugerez un Mahler pentru început - dintre rândurile de caţavenci şi farfuridei se va înregistra o nelinişte crescută, dublată de icnete guturale, înfundate. Un Grieg, să spunem, i-ar răscoli apoi cu totul, făcându-i să urle şi să se tăvălească pe jos, ceea ce ar face necesară şi prezenţa unor băieţi de la DPIR. Spumele de la gura caţavencilor ar fi provocate, fără îndoială, de unele pasaje din Rachmaninov, dar, cu hotărâre, cu funii la mâini şi batiste reci pe frunte, exorcizarea trebuie să continue. Totul se va sfârşi în acordurile triumfale ale lui Musorgski, dacă vreţi, când aleşii atacaţi la spirit, intubaţi şi cuplaţi la perfuzii, vor fi scoşi pe tărgi cu pietre Swarovski pentru a fi duşi în pădurile noastre seculare, pentru recuperare psihică şi gimnastică medicală. Convalescenţa va fi lentă, dar susţinută îndeaproape de pasaje preclasice sau fragmente de lieduri.
Un singur lucru ar mai fi de spus: zilele trecute, din maşina cât un camion a unui politician am auzit, guiţat cu frenezie, un refren de o copleşitoare rigoare logică. Suna cam aşa: "Te iubesc la nebunie, dar nu pe tine".
Multă, multă baftă, Domnule Teodorescu, căci numele lor este Legiune!
