Micuţa Vienă
Dacă Bucureştiul a fost, cîndva, micul Paris, Brăila a semănat, păstrând proporţiile, bineînţeles, cu o micuţă Vienă. Asta se întâmpla în ultimele decenii ale secolului XIX şi primele decenii ale secolului XX, când portul dunărean dădea măsura unei economii româneşti în plin avânt. Prosperitatea venea pe Dunăre, cu banii armatorilor, care-şi aduceau navele aici, să le încarce cu tot felul de mărfuri. Întâi de toate erau cerealele, fiindcă preţul grâului era dat, pe plan mondial, de bursa de la Brăila, dar şi alte produse luau calea exportului: peşte, cărămizi, teracotă, ciment şi câte şi mai câte. Din furnicarul necontenit al portului îşi trăgea seva un oraş tot mai înfloritor. Casele armatorilor, moşierilor, industriaşilor, negustorilor, bijutierilor şi ceasornicarilor, împodobite cu porţelanuri, cristale de Boemia, marmură de Carrara erau aliniate pe străzi şi bulevarde curate, întreţinute fără cusur. Orăşenii cei mai avuţi locuiau în vile cu portal de acces pentru trăsuri sau, mai târziu, automobile, iar în curţi aveau fântâni arteziene. Doamnele îşi etalau toaletele la teatru, săli de bal sau seratele private din saloane unde se valsa pe acorduri de pian. Pare plictisitor, dar la Brăila nu era loc de plictiseală. În oraşul renumit pentru frumuseţea femeilor, cine voia aventură dădea o raită prin stabilimentele cu felinar roşu, vestite printre marinarii din toată lumea, care nu plecau de aici fără să înveţe să fredoneze "La noi, la Brăila, la tanti Elvira/ Uşor se câştigă lira" amintindu-şi nostalgic, pe întinsurile mărilor, de clipele dulci din compania profesionistelor plăcerii. Nici hoţii şi nici bandiţii Brăilei, cărora le-a fost căpetenie, pentru o vreme, Terente cel cu bărbăţia ajunsă obiect de muzeu, nu lăsau să lâncezească acea societate pitorească şi plină de contraste. Furau, beau, violau şi se ascundeau pe baltă, printre stuf şi ţânţari, până îi dibuiau jandarmii şi îi legau în fiare sau îi împuşcau, dacă nu se dădeau prinşi.
Izvor de personalităţi
Brăila a dat lumii personalităţi ca actriţa Maria Filotti, soprana Hariclea Darclee, scriitorul Panait Istrati. Ana Aslan şi Mina Minovici s-au născut tot aici, ca şi Nedelcu Chercea. Acesta din urmă nu este la fel de cunoscut în lume, însă pentru oraşul dunărean e un adevărat simbol. A fost un filantrop care şi-a trăit viaţa, împreună cu soţia Ana, după deviza "Nimic pentru noi, totul pentru Patrie". Din averea lor considerabilă au clădit şcoli, dispensare şi biserici pe care le-au lăsat moştenire comunităţii. Pe vremea acestor oameni, Brăila era etalon de civilizaţie în Europa. Jazzman-ul Johnny Răducanu, şi el fiu al acestui oraş, îşi amintea, într-o emisiune televizată, cum mama sa a fost amendată de un poliţist îmbrăcat în uniformă spilcuită. Omul legii s-a legitimat politicos şi i-a înmînat sancţiunea, fiindcă venea de la piaţă ţinând o gâscă vie de picioare, cu capul în jos, încălcând astfel legea de protecţie a animalelor care funcţiona în oraş. Şi încă ceva incredibil: răsfoind presa locală, din perioada interbelică, poţi citi articole despre muncitorii din port care intrau în grevă din cauza italienilor. Peninsularii emigrau la Brăila şi erau dispuşi să lucreze pe lefuri mici, stricând piaţa salariilor...
Vremurile idilice au trecut, însă, de mult, la Brăila. În timpul celui de-al doilea război mondial, tot mai puţine nave au venit după mărfuri iar portul intrase în declin. După război, regimul comunist n-a fost în stare să îl revigoreze. Deşi, la prima vedere, măsurile luate de comunişti au dus la dezvoltarea fără precedent a industriei şi agriculturii, timpul a dovedit că investiţiile promovate de ei au creat o economie artificială, cu temelia şubredă. Balta Brăilei, altădată o sursă inepuizabilă de peşte, a fost îndiguită în mare măsură. S-a format astfel cea mai mare exploataţie agricolă din Europa, Insula Mare a Brăilei, de circa 70.000 ha, pentru care, însă, nu existau suficiente utilaje, iar porumbul se strângea, toamna, cu militari şi elevi. Ca efect secundar, mare parte din apa care se revărsa din Dunăre în baltă, primăvara, vine acum în subsolul oraşului, făcând terenul foarte dificil pentru construcţii. Tot în regimul comunist, Brăila a dat ţării excavatoarele de la "Progresul" cu care s-a lucrat pe toate marile şantiere. După '90, utilajele nu au mai făcut faţă concurenţei celor produse în Vest, iar întreprinderea a ajuns în pragul falimentului. Astăzi este privatizată şi funcţionează la o capacitate mult redusă.
Cultura - ultima speranţă
Cine vine azi în Brăila găseşte un oraş cam trist, înecat în praf şi zgomot de manele. Viaţa economică lâncezeşte într-o tranziţie fără sfârşit, care nu-şi găseşte drumul spre succes. Pare că de vină sunt macaralele anchilozate din port, ce abia dacă încarcă o sută-două de nave maritime pe an, faţă de cele câteva mii din vremurile bune. De fapt, de vină e spiritul brăilean, care se încăpăţânează să nu se trezească la viaţă. Dintr-un oraş inovator, unde s-a folosit pentru prima dată în România betonul armat şi unde au funcţionat prima dată tramvaiul electric şi iluminatul stradal electric, acum nimic nu pare să mişte, să înflorească. Este vremea lucrului făcut prost şi fără temei. Străzile principale, care încep şi se sfârşesc la Dunăre, croite aşa pe vremea administraţiei ruseşti, de după ocupaţia turcească, au permanent nevoie de reparaţii. Casele vechi din centrul istoric s-au păstrat, ca într-un mare şi inegalabil muzeu de arhitectură. Din păcate, majoritatea poartă pe faţadă cicatricile vremii, iar pe dinăuntru sunt vraişte, după ce comuniştii le-au naţionalizat şi au băgat în ele oameni de la periferia societăţii, care le-au jumulit de tot ce aveau mai de preţ. Nici oamenii nu mai sunt ce au fost. Mulţi dintre brăilenii de azi îşi fac titlu de glorie că nu au cei şapte ani de acasă. Civilizaţia pierdută se vede în veşnicele grămezi de gunoaie aruncate la colţ de stradă, dar şi în haitele de câini maidanezi care iau în stăpânire oraşul, după căderea serii. Spiritul lui Terente s-a cuibărit în proxeneţii cu ceafa groasă, care trimit fete la produs în Spania şi care au ridicat Brăila pe locul trei în topul celor mai periculoase oraşe din România. Spiritul jandarmilor care l-au împuşcat pe Terente în cap nu se regăseşte, însă, în oamenii legii de azi, care se lasă luaţi la mişto de interlopi.
La Brăila, prezentul îşi bate joc de trecut. Dar, cu siguranţă, şi viitorul îşi va râde de actualul prezent, fiindcă, în bătrânul port dunărean, speranţa refuză să moară. Deocamdată, îşi hrăneşte rădăcinile din cultură şi hipermarket-uri. Festivalul internaţional de canto "Hariclea Darclee", Festivalul internaţional de muzică uşoară "George Grigoriu", Festivalul de teatru "Zile şi nopţi europene" , înviorează Brăila şi o scot din anonimat, preţ de câteva zile pe an. La rândul lor, hipermarket-urile care au răsărit, unul după altul, la marginea oraşului dau de înţeles că investitorii au încredere în potenţialul oraşului. "Ştiu ei ceva, că altfel nu-şi băgau banii aici", ne spunem cu toţii, nădăjduind la un miracol economic, marca Uniunea Europeană, care să scoată oraşul din letargie.
