Zilele trecute, aşteptam pe cineva la gară. Şi, pentru că era destul de frig, iar până la sosirea trenului mai era ceva timp, am rămas în maşină. Radioul mergea în surdină, eu mă pierdusem printre gânduri. La un moment dat, am auzit un zgomot ca o buşitură, iar de fereastră s-a lipit o faţă de copil, cu ochi tulburi, pierduţi. "Dă-mi 1 leu", s-a auzit parcă de dincolo de vânt, o voce răguşită. M-am speriat îngrozitor, dar n-am avut când să reacţionez. Un bărbat, probabil taximetrist, s-a apropiat în grabă, l-a gonit, apoi s-a aplecat spre mine: "Nu vă speriaţi, e din zonă, cerşeşte, şi din bani îşi ia botanice din alea. De aia e aşa. Da' nu face niciun rău!". Unde mai auzisem asta? Exact, în Bucureşti, la începutul anilor "90... Şi, dintr-o dată, imaginile acelea de mult uitate mi-au trecut fulgerător prin faţa ochilor, amestecându-se cu imagini actuale, fie cu tineri disperaţi, dispuşi să facă orice pentru a-şi procura doza de etnobotanice, fie cu tineri exagerat de veseli, de o exuberanţă suspectă, care recunosc cu nonşalanţă: "În ziua de azi nu mai există petrecere pe uscat, fără consum".
Probabil o să fiţi tentaţi să spuneţi că sunt lucruri diferite - în timp ce aurolacul era cunoscut drept drogul păturii de jos, al copiilor străzii, etnobotanicele se adresează unei categorii mult mai largi de consumatori. Aparent. În esenţă, însă, problemele care dau dimensiunea fenomenului sunt aceleaşi.
În primul rând, principalele victime sunt adolescenţii, adică un public ţintă uşor de influenţat. În al doilea rând, modul facil în care pot fi achiziţionate. Apoi, preţul, aproape la îndemâna oricui. Şi nu în ultimul rând, ignoranţa autorităţilor. Pentru că, trebuie să recunoaştem, aurolacii ajunseseră aproape să fie confundaţi cu imaginea României din acea vreme, tocmai pentru că nimeni nu dădea doi bani pe ei. Abia după ce televiziunile europene au tras semnale de alarmă, iar ONG-urile internaţionale s-au implicat efectiv, s-a reuşit o diminuare a fenomenului. Culmea, exact aceeaşi senzaţie o am şi acum. Că nimănui nu-i pasă. Nimănui cu putere de decizie, adică parlamentari şi guvernanţi. Pentru că, să îmi fie cu iertare, ceea ce încearcă autorităţile locale să facă mi se pare pur şi simplu o luptă absurdă cu morile de vânt, în lipsa unei legislaţii adecvate. Iar ca dovadă, iată, la Brăila, în ciuda faptului că există o hotarâre de Consiliu Local prin care este interzisă desfăşurarea unor astfel de activităţi, cinci magazine "de vise" sunt încă funcţionale. Patronii au contestat în instanţă suspendarea şi, până la finalizarea procesului (adică luni de zile!), pot lucra nestingheriţi. Să apelezi la conştiinţa lor!? Să fim serioşi, e o aberaţie. La fel ca şi isteria cu care înţelege să "lupte" opoziţia, plasând această problemă strict în curtea actualei puteri. Ce vreţi dovadă mai elocventă de indolenţă şi nepăsare, dacă nici măcar pentru un subiect atât de serios şi sensibil nu pot renunţa la orgolii şi interese!?
Grav este însă că, în timp ce ei îşi dispută "meciurile" electorale, din ce în ce mai mulţi consumatori, adolescenţi şi tineri, ajung în unităţile de primiri urgenţe. Sau, mai grav, sub efectul plantelor, ucid sau se sinucid. Ei spun că acestea sunt cazuri extreme, mai complexe. Dar sunt, nu putem să le trecem cu vederea. Şi, mă întreb, oare de câte ar fi nevoie pentru ca, în sfârşit, să-i sensibilizeze...
