Lucian Blaga se inscrie intr-un mod oarecum singular in peisajul filosofiei autohtone, nu numai prin originalitate, dar si prin efortul sau exemplar de a construi un sistem, lucru destul de rar in istoria gindirii romanesti. Poate doar un Constantin Noica a trudit la fel de mult pentru a lasa posteritatii o filosofie inchegata, sudata, sistematizata, in genul celei occidentale in general si a celei germane in special. Dintr-o anumita perspectiva, Lucian Blaga se delimiteaza de felul romanesc de a face filosofie, atitudine caracterizata de multe ori prin ceea ce se numeste socratism (remarcabil, de altfel), si construieste un sistem filosofic riguros, cuprinzator, miscindu-se cu precizie prin domeniile filosofiei culturii, metafizicii sau teoriei cunoasterii. Din pacate, filosoful-poet nu a avut un destin favorabil, mai ales in ceea ce priveste cunoasterea originalului sau sistem de gindire in afara granitelor tarii. Motivele raminerii sale acasa aproape ca nu mai conteaza. Se impune doar nevoia de recuperare a dimensiunilor gindirii blagiene, in sensul raspindirii fructelor nascute in urma demersului sau sapiential si in alte spatii spirituale ale Europei.
In edificiul cladit de filosoful din Lancram, problema cunoasterii se constituie pe temelia solida a unui sistem filosofic original, asa cum am aratat deja. Trilogia cunoasterii, cu cele trei parti ale sale - "Eonul dogmatic", "Cunoasterea Luciferica" si "Censura Transcendenta" -, va deschide drumul unei filosofii care va ingloba cele mai importante aspecte ale vietii spirituale, relevind in fond maretia omului condamnat la cunoastere si stapinit de dorinta descifrarii misterului.
Studiul de fata va zabovi asupra citorva aspecte ce tin de viziunea inedita a lui Lucian Blaga asupra conceptului de dogma. Pentru filosoful roman, dogmele se concentreaza intr-un tip de cunoastere distinct, diferit de cel cu care, de-a lungul veacurilor, s-a operat mai ales pe terenul teologiei. Demersul gnoseologic blagian are in vedere incercarea de explicare a ideii ca dogma este intr-adevar o formula metafizica, dar ea trebuie inteleasa si ca sens metodologic. Aceasta din urma acceptie, crede Blaga, le-a scapat atit filosofilor cit si teologilor. Etapele interpretarii dogmei pleaca de la relevarea citorva aspecte istorice ale problemei, se continua cu o analiza a structurii dogmaticului si se incheie cu posibilitatile de reactualizare ale metodei dogmatice.
Blaga este de parere ca filosofia traieste inca sub semnul prejudecatii, prejudecata formata in perioada in care exista ca ancilla theologiae. Eliberarea de dogma a dus, in mod nefericit, fie la ignorarea ei, fie la condamnarea absurditatii acesteia. Or, a sosit timpul ca dogma sa fie abordata si altfel decit sub raportul istoric si teologic. E necesara, sustine filosoful roman, o asezare a problemei din perspectiva metafizicii, a teoriei cunoasterii si a filosofiei culturii: "Singura filosofia ar fi fost in stare sa smulga dogmei virtuti creatoare, dar filosofia s-a sfiit sa abordeze problema dogmaticului asa dupa cum se cuvine. Filosofia, in cazurile cind nu s-a marginit la critica si si-a aplecat interesul in inteles pozitiv spre dogma, a facut cel mult opera de interpretare si de adaptare a ei la necesitatile de sistem. Astfel, cind nu a negat dogma, filosofia a izbutit s-o falsifice. Se va vedea insa ca dogma are si alta noima decit aceea pe care, in diverse variante, gindirea filosofica actuala si din trecut e dispusa sa i-o acorde." (Lucian Blaga, Eonul dogmatic ).
In ceea ce priveste aparitia dogmei, ea isi consolideaza originea pe fondul unei crize a intelectului. Ma grabesc sa adaug: a intelectului ca instanta a cunoasterii care si-a dovedit incapacitatea de a merge pana la capat in actul cognitiv. S-a ajuns astfel la o renuntare, nu in sensul unei lepadari de sine, ci in acela al unei desprinderi din sine in formule care, prin structura lor, sint inaccesibile logicii. Desi uneori intelectul a alunecat in credinta pentru a rezolva problema cunoasterii, Blaga arata ca intentia lui este de a izola dogma de registrul religios tocmai pentru a o discuta din perspectiva strict metafizica.
In edificiul cladit de filosoful din Lancram, problema cunoasterii se constituie pe temelia solida a unui sistem filosofic original, asa cum am aratat deja. Trilogia cunoasterii, cu cele trei parti ale sale - "Eonul dogmatic", "Cunoasterea Luciferica" si "Censura Transcendenta" -, va deschide drumul unei filosofii care va ingloba cele mai importante aspecte ale vietii spirituale, relevind in fond maretia omului condamnat la cunoastere si stapinit de dorinta descifrarii misterului.
Studiul de fata va zabovi asupra citorva aspecte ce tin de viziunea inedita a lui Lucian Blaga asupra conceptului de dogma. Pentru filosoful roman, dogmele se concentreaza intr-un tip de cunoastere distinct, diferit de cel cu care, de-a lungul veacurilor, s-a operat mai ales pe terenul teologiei. Demersul gnoseologic blagian are in vedere incercarea de explicare a ideii ca dogma este intr-adevar o formula metafizica, dar ea trebuie inteleasa si ca sens metodologic. Aceasta din urma acceptie, crede Blaga, le-a scapat atit filosofilor cit si teologilor. Etapele interpretarii dogmei pleaca de la relevarea citorva aspecte istorice ale problemei, se continua cu o analiza a structurii dogmaticului si se incheie cu posibilitatile de reactualizare ale metodei dogmatice.
Blaga este de parere ca filosofia traieste inca sub semnul prejudecatii, prejudecata formata in perioada in care exista ca ancilla theologiae. Eliberarea de dogma a dus, in mod nefericit, fie la ignorarea ei, fie la condamnarea absurditatii acesteia. Or, a sosit timpul ca dogma sa fie abordata si altfel decit sub raportul istoric si teologic. E necesara, sustine filosoful roman, o asezare a problemei din perspectiva metafizicii, a teoriei cunoasterii si a filosofiei culturii: "Singura filosofia ar fi fost in stare sa smulga dogmei virtuti creatoare, dar filosofia s-a sfiit sa abordeze problema dogmaticului asa dupa cum se cuvine. Filosofia, in cazurile cind nu s-a marginit la critica si si-a aplecat interesul in inteles pozitiv spre dogma, a facut cel mult opera de interpretare si de adaptare a ei la necesitatile de sistem. Astfel, cind nu a negat dogma, filosofia a izbutit s-o falsifice. Se va vedea insa ca dogma are si alta noima decit aceea pe care, in diverse variante, gindirea filosofica actuala si din trecut e dispusa sa i-o acorde." (Lucian Blaga, Eonul dogmatic ).
In ceea ce priveste aparitia dogmei, ea isi consolideaza originea pe fondul unei crize a intelectului. Ma grabesc sa adaug: a intelectului ca instanta a cunoasterii care si-a dovedit incapacitatea de a merge pana la capat in actul cognitiv. S-a ajuns astfel la o renuntare, nu in sensul unei lepadari de sine, ci in acela al unei desprinderi din sine in formule care, prin structura lor, sint inaccesibile logicii. Desi uneori intelectul a alunecat in credinta pentru a rezolva problema cunoasterii, Blaga arata ca intentia lui este de a izola dogma de registrul religios tocmai pentru a o discuta din perspectiva strict metafizica.
