Aşadar, s-au scurs cinci ani de la condamnarea comunismului. Şi după cinci ani de la acest gest, ne aflăm la ora unui bilanţ uşor descumpănitor. Deşi avem la dispoziţie un fond memorialistic, istoric şi politologic mai mult decât generos pentru înţelegerea caracterului genocidiar şi eliticidiar al regimului comunist, mulţi, foarte mulţi, extrem de mulţi oameni încă se comportă ca şi când acest trecut ar aparţine irealului, întâmpinându-l de la înălţimea unei mimici tâmpe şi vândute pe vecie amneziei. Legea Lustraţiei e îngropată adânc, iar pe mormântului ei, toţi cei ce au slăvit Partidul Unic ţopăie veseli, chiar dacă au râtul pătat de sânge, fie el şi un sânge "indirect". "Misterele" Revoluţiei din '89 încă zac sub şapte lacăte în arhivele CNSAS. Pe scurt, memoria acestei ţări e făcută ţăndări! Ţăndări, dragii mei, ţăndări! Iar pe resturile ei triumfă groparii trecutului. Dar să fim înţeleşi: oricine poate fi un gropar al trecutului, nu doar cei ce au supt de la ugerul puterii, căci a întâmpina cu căscatul pe buze această istorie a ororilor care a fost comunismul, înseamnă a scuipa în faţă adevărul şi nevoia de pomenire a celor ce au luptat împotriva acestei istorii a ororilor.
Oameni buni, înţelegeţi odată că necesitatea unei neîntrerupte dezbateri publice privind comunismul nu este o fiţă analitică! Nimeni nu caută să vă răpească liniştea, prezentându-vă criminalitatea comunismului, ci este o metodă de igienizare a mentalului colectiv, o metodă ce trebuie întreţinută continuu, deoarece, tineri sau bătrâni, cu toţii, suntem purtătorii unei infecţii ideologice lăsate de regimul comunist şi transmisă prin moştenire, ce nu poate fi ţinută sub control (ar fi prea mult să spun "anihilată") decât prin rememorare. Da, rememorând sau pronunţând până la exasperare adevărul, adevărul gol-goluţ, legat de acel iad! Oameni buni, înţelegeţi odată că o societate care glorifică comoditatea de-a respinge Istoria, e o societate ce nu poate produce decât forme moarte (politic, cultural, social etc.)!
Concluzionând pe un ton ceva mai optimist, condamnarea regimului comunist a reprezentat prima victorie semnificativă a memoriei în faţa acelor stafii travestite politic (le ştim cu toţii: pesediste, pedeliste, peneliste sau care or mai fi ele...), ce caută încă să menţină această societate la stadiul care le avantajează cel mai mult, sub toate aspectele, prelungindu-le viaţa în zona puterii. La stadiul de Traumă...
Cinci ani de la revolta bestiilor
Actul condamnării (ATENŢIE: gest fără precedent în lumea post-comunistă !) a avut loc în Parlamentul României - adică, spaţial vorbind, în Casa Poporului, în însăşi morbida inimă arhitecturală a megalomaniei ceauşiste. Şi pentru cine încă nu şi-a trimis memoria la culcare, un detaliu grotesc, ce stârneşte spaima, îi va stărui în minte. Pe 18 decembrie 2006, condamnarea regimului comunist a fost însoţită de un fundal sonor al bestiilor unite-n cuget şi simţiri. Sau, apelând la formularea lui Dan Tapalagă: hidra rănită a urlat prin o mie de capete. Vă mai aduceţi aminte, nu, pofta de sânge din acele zile? Prin presă, o paradă a ghilotinelor verbale. "Antenele" şi "Ziua" lui S.R. Stănescu îşi oficializau jegul moral, purtând o amplă campanie de calomniere, în cel mai pur stil pecerist, a profesorului Tismăneanu, preşedintele Comisiei Prezidenţiale însărcinate cu analiza dictaturii comuniste. Apoi, urletele drăceşti, climaxul din Casa Poporului! Revăzând acum secvenţele de-atunci, sunt cuprins de frisoane: Parlamentul României invadat de saltimbanci extremişti, huiduind şi înjurând, ameninţându-i pe H-R. Patapievici şi pe Gabriel Liiceanu că-i vor arunca din balcon; acompaniat de blitz-urile jurnaliştilor, C.V. Tudor, în plină afirmare a debilităţii, ca într-o poză de generaţie infernală, scandând cu spume la gură: "Afară cu golanii monarhişti!"... Însă, cuprins de scârbă, mă voi opri aici cu enumerarea istericalelor bolşevice dezlănţuite în acea zi.
