Cel mai bine a reuşit săptămâna asta să pară când cocoş, când dulău de curte dl. Bunea Stancu de la Brăila. Care s-a dus tocmai la Bucureşti pentru a juca acest dublu rol, demn de Premiul Coţcar, după umila mea părere de critic de teatru politic. Bă, şi ce credeţi? I-a ieşit, bre, a reuşit să îi facă pe cei prezenţi în sală, la întâlnirea cu şmecherii PSD din toată ţara, că el, Stancu de la Brăila, poate fi cel puţin la fel de rău ca junghiul de dimineaţă.
Extrem de gălăgios, încruntat precum un lider de sindicat care trebuie să-şi motiveze poziţia în prime-time, la ş(t)ourile televizate, Stancu s-a ridicat nervos în picioare, după care s-a urcat pe scaun (ca să îl vadă, totuşi, lumea) şi a spus dintr-o răsuflare tot ce avea pe suflet. Pe scurt, mesajul a fost simplu, de altfel ca toate ideile transmise de dl. Stancu, şi anume: "Băi, să nu credeţi voi că noi ăştia de la Brăila suntem fraierii voştri. Ne-aţi luat de proşti, nu? Ne-aţi furat 17 locuri de delegaţi, de la 135 la 118. Vedeţi cum faceţi ca până mă întorc de la veceu să fie treaba aşa cum a fost, da?"
Mesajul de mai sus a fost transmis de faţă cu Victor Ponta şi Liviu Dragnea, primul preşedinte plin al PSD, iar al doilea - secretar general, adică doi dintre cei care fac şi desfac iţele social-democrate. Problema este că, aşa cum cred că deja aţi anticipat, dl. Stancu a lătrat tare şi degeaba. În sensul că el a fost ascultat, dar demersul lui nu s-a soldat nici măcar cu o scobitoare aruncată în sictir în scrumieră de la masa mai marilor PSD. Mai degrabă aş zice că ieşirea nervoasă a lui Stancu i-a folosit doar lui însuşi. Căci s-a mai eliberat de stres, de nervii acumulaţi pe drum până la Bucureşti, pe străzile proaste ale patriei.
Iar în încheiere, mi-aş permite să atrag atenţia ziarului Obiectiv cu privire la titlul incorect pe care l-a dat la articolul cu prestaţia dl. Stancu la Bucureşti, citez: "Stancu a sărit la gâtul lui Dragnea". Destul de eronat, din punctul meu de vedere, şi am să argumentez prin faptul că un cocoş nu sare niciodată la beregată, ci undeva mai jos, la jumătatea distanţei, ca să zic aşa.
