Aproape săptămânal, citesc cel puţin un articol care pune în lumina reflectoarelor faptele, deloc lăudabile, ale conaţionalilor. Marţi, 29 martie, Daily Mail publică fotografia românului Nicolae Niţu, care a bătut cu cruzime ultimul elefant de circ din Anglia. Pe 22 martie, pe site-ul highland-news.co.uk citesc că cinci români au fost arestaţi în Scoţia după ce s-au gândit să ataşeze unui bancomat dintr-un supermarket un dispozitiv electronic care le permitea să fure bani din conturile celor care îl foloseau. Cu câteva săptămâni în urmă, The Sun titra că o româncă de numai 23 de ani a devenit cea mai tânără bunică din lume. Prin februarie, tot jurnaliştii de la The Sun au scris un reportaj despre cum 880 de români au umplut închisorile britanice în 2009, ocupând poziţia a treia, în privinţa numărului de deţinuţi străini din Marea Britanie. Pe la sfârşitul lunii ianuarie, CNN relata povestea a doi români, tată şi fiu, care au fost condamnaţi la închisoare în Marea Britanie pentru trafic de persoane. Însă lista nu se opreşte aici, cu cât înaintezi în arhiva ziarelor, dai peste zeci, chiar sute de exemple asemănătoare. Totuşi, această imagine devine cu adevărat complexă când dimineaţa, în bucătărie, prin campus, după sau înainte de cursuri, în timp ce iau prânzul sau când mă duc la bibliotecă, prietenii mei britanici, polonezi, norvegieni, indieni, lituanieni mă întreabă: "Ai citit despre acel român care (a furat, a violat, a practicat proxenetismul, a omorât, a bătut)?"
În tot acest context social, cum aş putea să nu le dau dreptate britanicilor că au impus condiţii de muncă pentru români? Cum să nu consider într-un fel îndreptăţite prejudecăţile care există faţă de români? Dar mai ales, cum aş putea, după ce am experimentat atât de des sentimentul ruşinii, să sufăr eu însămi de patriotism? Cum aş putea să mă declar mândră că sunt româncă, când aparţin unui popor care m-a făcut să trăiesc până şi ideea de ruşine la toate nivelurile posibile? Mi-aş fi dorit să fiu patrioată, mi-aş fi dorit să am un puternic sentiment de mândrie când văd steagul, să mă emoţionez când aud imnul sau, pur şi simplu, să simt ceva. Cu toate că nu avem libertatea de a alege unde ne naştem, consider patriotismul o valoare în sine, poate chiar o datorie. Un mod de a mulţumi ţării respective, martirilor, strămoşilor că au contribuit într-un fel sau altul la propria ta existenţă. Însă, când acel popor pe care ar trebui să-l preţuieşti a scuipat pe oasele martirilor şi te face să-ţi doreşti insistent să dispari de fiecare dată când îi auzi numele, nu se perverteşte ideea nobilă de patriotism? Când până şi la mii de kilometri depărtare de ţară dau peste vreunul dintre specimenele rare, dar pe cale de înmulţire, ale rasei de cocalaro-studenţi români veniţi pe banii "lu' tati" la "studii în străinătăţuri" care strigă după mine sau prietenele mele englezoaice "Hei, pisi! Ce faci, păpuşă?", datoria faţă de ţară capătă forma unui ideal vag şi imposibil de atins. Nici măcar când am văzut că "Rinocerii" lui Eugene Ionesco este o carte populară în librăriile britanice sau când am descoperit în biblioteca universităţii rafturi întregi cu Emil Cioran (la filosofie franceză, totuşi!) nu m-a invadat patriotismul. Am fost mişcată de un slab sentiment de speranţă, care a fost însă imediat înăbuşit de faptul că aceşti români pe care îi citesc şi îi admir există, totuşi, în faţa mea din bunăvoinţa şi recunoaşterea culturală a altor popoare.
Astfel, patriotismul a devenit pentru mine o neputinţă spirituală, o valoare pe care mi-o doresc, însă nu o simt. Cu toate astea, concluzia la care am ajuns după câteva luni în afara ţării este că indiferent de cât de departe pleci, de repulsia subită a românului faţă de valori esenţiale ca adevărul, moralitatea şi libertatea şi de sentimentul imediat de distrugere care se naşte la auzul lor, nu vei scăpa niciodată.
