Educaţie fără politică?

În general, toate discuţiile gravitează - şi capitulează! - în jurul axului instrumentalist al legii (descentralizare şi integrarea în comunitate, abolirea criteriului vechimii la accesul pe posturi, măsuri anticorupţie etc.). Însă se omite cu paşi de balerină un aspect definitoriu, un organ-cheie pentru garantarea unei societăţi civile. Acest aspect nu este omis doar în noua Lege a Educaţiei Naţionale, ci lipseşte cu desăvârşire din toate legile care au defilat, din perioada post-decembristă şi până în prezent, pe scena învăţământului românesc. Este vorba de educaţia politică. Dacă ar fi să facem o autopsie a sistemului educaţional românesc post-'89, vom observa că tot ceea ce reprezintă formarea unui discernământ politic al individului (cunoaşterea criminalităţii comunismului, etiologia doctrinară, distincţia dintre istorie şi istorism, capacitatea de a diferenţia dintre practica politicii şi fenomenul generat de practica politicii, ideea de comunitate etc.) este ascuns sub preşul unei năucitoare repulsii populare faţă de ideea de politică; repulsie ce a fost întreţinută, cu o grijă meschină, de toate clasele politice care s-au perindat la manetele statului. Atenţie: a nu se confunda educaţia politică cu trepanaţia ideologică!

După cum s-a conturat în cei 21 de ani de la Revoluţie, sistemul educaţional românesc s-a dovedit a fi un organism malformat, gazdă a microbilor mediocrităţii comunistoide, dând naştere unui ambient educaţional refractar meritocraţiei şi cultivând, cu ferocitate, gândirea monofazică, sictirul resentimentar, amnezia demagogică şi dispreţul pentru orice formă de atitudine. Astfel, după cum ştiţi, liceele, facultăţile şi universităţile au devenit, în marea lor parte, "locurile de joacă" a sute de profesoraşi semi-analfabeţi, de semidocţi cu execuţia publică pe limbă sau de rectori şi decani cu "vocaţie" de proxeneţi. Rezultatul repercutat în politică? Îl observăm zi de zi: lichele mafiotice, bâlbâiţi isterici, politruci spălaţi pe creier sau ticăloşi abulici.

Ce înseamnă un sistem educaţional alimentat cu o educaţie politică? Înseamnă modelarea unui popor capabil de-a face diferenţa dintre eficienţă şi ineficienţă, dintre memorie şi amnezie, dintre ideologie şi economie, dintre demagogie şi fapte concrete, şi, cel mai important aspect, capabil de-a coexista ca asamblaj de oameni diferiţi - fără a pune mâna pe levier. Un popor lipsit de educaţie politică este un popor care emană criminalitate! Un popor cu educaţie politică reprezintă coşmarul oricărei clase politice "mitologice", adică acţionând prin înrobire, adică folosind "efecte speciale" de stânga.

Aruncând o singură privire asupra României, efectele absenţei unei educaţii politice îţi sar în ochi ca o schijă. Avem un electorat tulbure precum o nebuloasă. În substrat, este apolitic (adică urmăreşte schimbarea omului ca "instrument social" şi nu a lumii în care trăieşte); în strat, este de stânga (adică este autosuficient; altfel spus, "dacă eu mor, să moară toată lumea!"); în adstrat, este creştin (singura probă de democraţie, care se manifestă la nivelul unei virtuale armonii comunitare, în care toate clasele sociale pot conlucra pentru crearea unui climat financiar satisfăcător tuturor claselor implicate). Proaspăt ieşit din beciul regimului comunist, poporul român, învestit peste noapte cu calitatea de electorat, a fost atacat de pe toate poziţiile de clasele politice care au tăiat şi spânzurat în România "democratizată", abuzând de sechelele rămase după 45 de ani de comunism, şi anume bulversarea în faţa ideii de bipartidism. Cu alte cuvinte, acest popor a fost smuls din comunism pentru a fi aruncat într-o ambianţă socio-politică neo-comunistă, fapt care a dus la actuala incapacitate de a disocia acţiunea politică de maşinaţiunea interlopică. De aceea, poporul român a devenit un popor dezbinat, istovit şi înecat în resentimente, care încă mai poate fi păcălit cu concepte naive precum "clasa exploatatoare" sau "Salvatorul Neamului". De aceea, ori de câte ori este dezamăgit de vreo măsură guvernamentală, poporul cere sânge.

De fapt, de ce dreapta e preferabilă stângii? Deoarece, din punctul meu de vedere, stânga percepe economic lumea doar ca pe o luptă oarbă între complexaţi şi frustraţi (deci, nu concepe legea drept un corp politic), în timp ce dreapta concepe economia ca o dezvoltare a forţelor de producţie spre un fapt de evoluţie. Deci, stânga produce retard, dar dreapta nu produce evoluţie, ci un climat favorabil unei posibile evoluţii.