Eminescu - savoarea parastaselor instituţionale

Anual, pe data de 15 ianuarie, urmăresc buimăcit cumetriile apocaliptice care se dezlănţuie în cinstea marelui poet romantic: căminele şi instituţiile culturale sunt luate cu asalt de sute de "experţi" care şi-au clădit cariere academice sau şi-au dobândit titulatura de eminescologi rozând o viaţă întreagă din osul nu ştiu cărui detaliu biografic eminescian, în timp ce la mormântul lui Eminescu, printre aburi de alcool, se încing pomeni "astrale". An de an, pe 15 ianuarie, Mihai Eminescu este transformat într-un personaj de carnaval.

Din punctul meu de vedere, Mihai Eminescu a fost atât de "demitizat" şi atât de "re-mitizat", încât, la ora actuală, germinaţia lui poetică a fost îndesată într-un ambalaj metodologic. De câţiva ani, pe piaţa ideilor româneşti se discută despre introducerea poetului într-un program de rebranding. Adică, eliberarea lui Eminescu din hăţişul de impresionisme telenovelistice ale exegezei amatoriste (în majoritatea ei) şi punerea lui într-o nouă actualitate interpretativă şi exegetică, care să unească într-o singură "entitate" poetul Eminescu, omul Eminescu, personalitatea culturală Eminescu şi jurnalistul Eminescu. Evident, acest rebranding se află, încă, la stadiul de intenţie. S-au scris câteva cărţi (recomand, de pildă, lucrarea lui Iulian Costache - "Eminescu. Negocierea unei imagini", Ed. Cartea Românească), dar nu îndeajuns de multe pentru a dinamita molozul exegetic lăsat de tot soiul de diletanţi care nu vor să piardă din mână Afacerea Eminescu.

O mare problemă legată de posteritatea lui Mihai Eminescu o reprezintă însuşi conceptul de "poet naţional". Să mă explic: la noi, "poet naţional" este acel poet care scrie pe înţelesul norodului. O idee de o stupiditate năucitoare, aş spune. Dacă se intră puţin în textele de "gândire" ale lui Eminescu, 90% dintre cei care-i plimbă tabloul pe la parastase îşi prind urechile instantaneu. Un poet naţional este acel poet care, prin capacitatea lui de a crea un gând poetic puternic şi de a avea unicitate stilistică, produce o identitate poetică de talia unei culturi naţionale şi nu o "vorbăraie" pe înţelesul tuturor. Despre Mihai Eminescu se cred multe. Unii cred că a fost agent secret, alţii că zbura printre stele. Fiecare a luat ce a vrut din Mihai Eminescu, ca dintr-un supermarket: Gigel X l-a folosit pe poet pe post de dispensă pentru propriu-i şovinism, iar Gigel Y l-a mânuit ca pe o armă albă într-o confruntare politică.

Dincolo de toate acestea, rămân două certitudini: 1. Mihai Eminescu a fost una dintre cele mai complexe personalităţi culturale ale acestei deprimate culturi româneşti; 2. multe destine s-au croit în România de pe urma exploatării mitului Mihai Eminescu.

În rest, România merge înainte, iar pe poza poetului din manualele şcolare, de la an la an, o nouă mustaţă sucită din mână apare din vârful unui creion.