În cei 10 ani era timp ca INS-ul să aibă deja, pentru fiecare locuinţă pe care urma să o recenzeze, toate datele disponibile la acest moment, inclusiv CNP-urile locatarilor, astfel încât recenzorii să facă doar o verificare a datelor pe care le-ar fi avut deja cu situaţia întâlnită în teren. Ar fi fost mai simplu să fii întrebat "CNP-ul dvs este acesta? Dar X, care figura la această adresă, mai locuieşte aici?".
Dar nu, s-a preferat să nu se facă nimic timp de 10 ani. Când deja a început recensământul, cineva s-a trezit să instige la nedivulgarea CNP-ului. Altcineva - purtător de cuvânt al INS chiar -, s-a trezit să spună că nici măcar nu este obligatoriu, pentru ca după o zi-două, şeful INS să sublinieze că oferirea codului numeric personal este cât se poate de obligatorie, aşa că a pus din nou pe drumuri o grămadă de recenzori. Cu trei zile înainte de finalizarea recensământului a apărut şi varianta autorecenzării, prin internet, dar numai pentru bucureşteni. Totul făcut în pripă, pe fugă, fără noimă... Sună atât de româneşte, încât nici că s-ar fi putut un recensământ mai potrivit pentru stilul haotic care caracterizează administraţia românească. Aşa s-a întâmplat şi în cazul fondurilor europene nerambursabile, aşa a fost şi cu reducerea salariilor, aşa s-a întâmplat şi cu creşterea TVA, la fel au stat lucrurile şi în cazul majorităţii proiectelor pe care le-au derulat primăriile ori ministerele. Să ne mai mirăm că ne-am redus cu câteva milioane?
