După ce am văzut cifrele de la Brăila - 600 de proiecte depuse în 3 ani, faţă de 1.400 media naţională - am încercat să intru în culisele acestor "afaceri" şi să aflu direct de la sursă de ce încă ne e teamă să cheltuim. Pentru că, referindu-mă acum la mediul rural, ne-om raporta noi la media naţională şi nu ni s-o părea chiar groasă! Dar poţi compara Brăila - care deţine 2% din suprafaţa agricolă a ţării - cu Covasna (de exemplu) - un judeţ mult mai mic, cu jumătate din suprafaţă ocupată cu păduri şi cu o populaţie în tot judeţul cam cât avem noi numai în municipiu!? Evident că nu. Iar asta înseamnă că ceva nu merge. Şi nu merge în niciun domeniu, nu doar în acesta. Şi e tare trist că, în cei 4 de când am devenit ţară membră UE, nu am reuşit să readucem acasă, prin proiecte, nici măcar sumele pe care le achităm periodic comunităţii europene drept contribuţie obligatorie.
Aşadar, de ce atât de puţini bani? Sunt multe cauze - este concluzia discuţiilor mele cu diverşi potenţiali beneficiari - unele plauzibile, altele nu, unele corecte altele nu.
Cert este însă că - iar lucrul acesta a fost recunoscut de foarte mulţi dintre cei cu care am stat de vorbă - un proiect european, indiferent de domeniul de aplicare, înseamnă în primul rând asumarea unor responsabilităţi. MARI. Un proiect european înseamnă corectitudine fiscală, iar asta implică taxe şi impozite. Pentru un proiect european contractele de achiziţii de bunuri şi servicii trebuie încheiate pe bune, nu pe interese. Termenele trebuie respectate cu stricteţe, fiecare întârziere, de orice fel, atrăgând după sine sancţiuni. Favoritisme, atribuiri clientelare, muncă la negru, nu-şi au locul. Iar toate acestea, într-o ţară în care "corectitudinea deplină în afaceri" e mai mult opţională, îndepărtează anumite categorii.
Pe investitorii "curaţi" îi sperie. Şi e normal!. Să îţi asumi atâta responsabilitate într-o economie bolnavă, cu legislaţie fluctuantă, în care cu greu îţi poţi realiza un plan de afaceri pe termen lung, cu bănci care schimbă condiţiile după cum bate vântul, e fie curaj nebun, fie sinucidere curată. Iar multora le e pur şi simplu teamă să rişte, mai ales că şi garanţiile într-un asemenea proiect sunt mai mult decât consistente. O altă categorie, investitorii de "carton", nu se "bagă". De ce să se lege la cap fără să-i doară? De ce să se amărască cu un proiect european, care în permanenţă este supus verificărilor, când ştie cât de simplu poate avea acces la altfel de fonduri, autohtone, cu un simplu telefon! De ce să dea socoteală pentru fiecare leuţ intrat sau ieşit din firmă, de ce să lucreze cu expertul în coastă, când poate şi altfel. Măcar cât se mai poate... Când nu s-o mai putea...
Iar în România încă se mai poate. Şi se poate de la cel mai înalt nivel şi până jos. Jos de tot. Adică până la amărâtul de ţăran cu 2 - 3 ha şi 2 - 3 vaci în curte, care mai bine nu se "complică", dacă pentru 1.500 euro/an trebuie să se înregistreze şi să plătească taxe şi impozite. Şi apoi de ce ar face-o el, cu o palmă de loc, dacă vecinul, cu 400 ha, nu o face şi, uite, ce bine îi merge.
Şi la fel gândesc şi UNII primari. De ce să se complice cu un proiect european, unde e atâta stricteţe şi lor nu le pică mai nimic, când, iată, cu bani de la Guvern, lucrurile pot fi mult mai simple. Pentru că, oricâte hibe or avea şi fondurile acestea europene şi fiţi convinşi că au mai ales în faza de aprobare-selectare, ceva e sigur: chestia cu "Mie ce-mi iese la afacerea asta" nu ţine.
