Nesimţirea e dictatura!

Privesc înfiorat - fie în mediul politic, fie în rândul populaţiei - lejeritatea cu care minţile se prăbuşesc în puţul gândirii şi gurile se deschid, neîntâmpinând niciun fel de opinteală morală, ca nişte porţi de garaj, pentru a împinge cu limba peste bordura dinţilor un cuvânt de o asemenea enormitate - "dictatură". Împreună cu prietenii mei, prin tot soiul de discuţii, care revin în mod curent în timpul întâlnirilor noastre, întoarcem, de nenumărate ori, problema pe toate feţele, îi stabilim contextele, îi trasăm doza de "victimologie", îi cântărim "fatalismul" politic, dar, oricât am încerca să-i admitem simptomatologia politică, culturală, sociologică etc., de fiecare dată o întrebare ne rămâne fixată pe buze: cine deţine controlul în aceşti oameni - sufletul sau pretenţia? De acord, de cele mai multe ori politica - acea politică "live" - corespunde opticii lui Groucho Marx (redau citatul din memorie: "Politica este arta de a căuta necazurile, de a le găsi peste tot, de a pune un diagnostic greşit şi de a aplica remediile necorespunzătoare"), dar trăirea libertăţii, în plină libertate, nu mai ţine de presiunea niciunui dereglaj politic sau de vreo opţiune doctrinară, ci vizează un "factor" ireductibil, care nu poate fi supus niciunei contextualizări sistemice, anume inteligenţa emoţională. Cu alte cuvinte, ai vână sufletească sau eşti doar o... burtă umplută cu câlţi!

Aşadar, iată-ne în toată splendoarea libertăţii noastre! Mărşăluim zilnic, masându-ne burta, pe drumul unui Damasc consumerist, dar vedem dictaturi. Mâncăm cârnăciori, icre, stridii, ciolane, fructe exotice, mezeluri de 100 X 1 feluri, dar auzim şuierat de bastoane SECU pe deasupra capului. Conducem Ford-uri, Volvo-uri, BMW-uri, Mercedes-uri, Bentley-uri, dar ne văicărim ca şi când am aştepta 5 ani aprobare de la Partid ca să ne luăm un aragaz. Trăim baricadaţi de termopane, monitoare, plasme, DVD-playere, sisteme audio şi alte minunăţii ale tehnicii, dar ne smiorcăim că roadem oase în întuneric. Spunem tot ce ne taie mintea, înjurăm, scuipăm, ultragiem, dar - vezi Doamne! - Băsescu şi "ai lui" ne pun căluşu-n gură. Suntem rataţi, imbecili, criminali, genii, profesori, şoferi, vidanjeri, magnaţi etc., adică facem ce vrem cu vieţile noastre, dar ne plângem că trăim cu Statu' în pat. Într-o altă ordine de idei, ţopăim isterici pe o plută numită Nesimţire. Pentru cei care cred că nesimţirea-i o virtute sau o metodă de apărare, am următoarea ştire: nesimţirea e o boală sufletească. Nu e nevoie să intrăm sub sutana unui duhovnic pentru a înţelege acest lucru. De fapt, pentru noi, a fi liber este o "stare" eminamente capitalistă. Adică, atâta timp cât libertatea personală funcţionează ca un schimb de mărfuri, totul e "mişto" sau, britanic vorbind, "capătă sens". Când nu, ţineţi-vă bine, că se lasă cu jale, cu spume, cu ochi ieşiţi din orbite, cu blesteme, cu degete mijlocii ridicate-n aer şi cu mântuitori ai neamului! Nu ştiu, probabil că ar trebui să organizăm anual, evident, pe bani europeni, un festival al dictaturii, aşa, ca să ne mai lucrăm o ţâră bicepşii memoriei. Vă daţi seama ce palpitant ar fi! Mai ceva ca o emisiune prezentată de şpagatistul Mircea Badea! Maşini negre staţionate misterior la colţ de stradă, arest la domiciliu, băieţi cu ochi albaştri pocnindu-ne soţiile cu dosul palmei, ceşcuţe cu nechezol, beciuri, temniţe, lovituri cu bastonul peste organele genitale, violuri colective, "micul dejun", pe podea, în patru labe, lins precum câinii din castroane de tablă, Periprava, Jilava, Sighet, Piteşti etc.

Am mai spus-o, o repet: cine nu înţelege că democraţia înseamnă asumare de responsabilităţi şi libertatea de a-ţi drămui viaţa după cum te duce capul, se află într-o fundătură dezastruoasă!

În fine, vă las, mă duc să prind coada la aprozar!