La urma urmei, nu cred că asta era important. Câştigătorul putea să aducă betonul şi asfaltul şi din America, dacă aşa dorea el. Important era să se respecte preţul, termenul de finalizare şi calitatea. Chestie valabilă în orice lucrare contractată. Pentru că marea problemă a contractelor cu bani publici este fix asta: costurile majorate, termenele prelungite şi calitatea slabă. Şi, mai ales, faptul că nimeni nu răspunde direct pentru greşeli.
Să presupunem că aveţi nişte bani şi vreţi să vă construiţi o casă. Evident, căutaţi un constructor care să vă ofere cel mai bun preţ, cel mai scurt termen şi cea mai bună calitate. Şi, cel mai important dintre toate, vă asiguraţi că respectivii constructori chiar se ţin de treabă. Staţi pe capul lor, dormiţi lângă casa în construcţie, ca să nu fiţi furat, sunteţi atent la toate detaliile de construcţie. Pur şi simplu nu aveţi linişte până când nu vă convingeţi că totul se face ca la carte. La urma urmei, sunt banii şi casa dumneavoastră.
În cazul contractelor publice, nu se întâmplă aşa. Dimpotrivă, totul se face de mântuială (intenţionat sau nu): de la caietul de sarcini la studiile topografice, de la calitatea materialelor la cea a lucrărilor, de la expertizele tehnice la recepţia lucrării. Iar acest lucru se va perpetua atât timp cât nimeni nu răspunde INDIVIDUAL pentru greşeala comisă.
Abia atunci când fiecare persoană implicată în angrenajul unei lucrări cu bani publici va răspunde cu banii proprii ori cu libertatea pentru erorile apărute de-a lungul derulării întregului proces, lucrurile vor sta aşa cum ar trebui să fie.
Revenind la cazul Dorobanţi: se pune problema ca justiţia să stabilească cine va plăti diferenţa de 25% pe care UE nu o mai achită: Primăria sau Ministerul Dezvoltării. Dacă problema s-ar fi pus pe criteriul "ce persoană va trebui să suporte din propriul buzunar şi să răspundă pentru plata a 4,5 milioane de euro", sunt convins că nici nu s-ar mai fi ajuns aici.
O eroare minoră, de vreo 4,5 milioane de euro
O fi fost o greşeală, o fi fost intenţie, o fi fost favoritism... cert este un singur lucru: în cazul proiectului de reabilitare a Bulevardului Dorobanţilor contribuţia UE scade cu 25%. Adică 20 de milioane de lei, echivalentul a 4,5 milioane de euro. Că poate la mijloc au fost intenţii bune, că poate la bază a fost un plan premeditat, cert este că minusul de 20 de milioane de lei se trage dintr-o condiţie impusă ofertanţilor: aceştia să facă dovada deţinerii ori închirierii unor staţii de betoane şi asfalt pe o rază de câteva zeci de kilometri în jurul oraşului. Pe cineva l-a mâncat în pix să pună această condiţie. Poate că, la prima vedere, ar părea logic ca betonul şi asfaltul să nu fie aduse de la sute de kilometri distanţă. Şi, totuşi, ofertantul putea să investească sau să închirieze staţia de betoane şi asfalt DUPĂ ce câştiga licitaţia, astfel încât să nu trebuiască să plătească o chirie aiurea, fără să ştie dacă va fi desemnat câştigător.
