Unul dintre ei nu se putea da jos din pat şi îl rugase pe celălalt să-i povestească la ce se uită pe fereastră. Bucuros, omul de la geam povestea în fiecare zi, minute în şir, poate chiar ore, despre spectacolul de afară. Amănuntele erau esenţiale fiecărui tablou zugrăvit prin vorbe, iar cel imobilizat la orizontală era purtat astfel în mijlocul fiecărui eveniment. Aşa a aflat el cum arată parcul de peste drum, unde cei mici erau aduşi de părinţi să se joace, iar cei mari veneau să se plimbe, a "văzut" parada organizată cu prilejul unei sărbători şi oamenii care fluturau steguleţe şi ovaţionau de pe margine, ştia cum arată lumea când ploua şi când era soare, ba chiar şi frânturi de discuţii ale celor care se opreau sub geam vorbind tare îi erau redate pacientului ţintuit la pat. Toate acestea până într-o zi, când povestitorului i s-a făcut rău dintr-o dată şi oricât s-au străduit medicii... Rămas singur, celălalt pacient a cerut să fie mutat în patul cel mai apropiat de fereastră, de unde s-a străduit cu mare efort să ajungă la geam. Chinul de a ajunge până la pervaz s-a dublat în faţa priveliştii: dintr-o parte în alta nu se vedea decât acoperişul murdar al unei alte clădiri, nici urmă de parcul animat şi de strada plină de viaţă. A întrebat nedumerit o asistentă, care i-a răspuns că peisajul este neschimbat de ani de zile, iar când bolnavul i-a spus că celălalt pacient i-a descris o cu totul altă lume uitându-se de la geam, aceasta i-a replicat că acel om nici măcar nu vedea bine. Şi atunci totul s-a limpezit în mintea celui care a ascultat poveştile zi de zi: primise, fără să ştie, un dar nepreţuit atunci când avea nevoie de sprijin ca să se întremeze.
Povestea se încheie aici. N-avem de unde şti ce a făcut mai departe fostul pacient, cui i-a istorisit despre cel care i-a adus în faţa ochilor o parte din oraş şi nici cât de reală este această istorioară. Însă bucuria pe care o putem aduce noi celorlalţi este, cu siguranţă, adevărată. Putem face asemenea daruri în fiecare zi.
Şi chiar facem, nu-i aşa?
