Doar silă în stare pură faţă de trepăduşul liberal. De la zi la zi, Crin Antonescu îndeplineşte tot mai mult condiţiile unui subiect ideal pentru o carte despre păcatul trufiei. Înfrânt de propriul vid politic, de lipsa talentului, Antonescu s-a prăbuşit de mult într-un puţ pe care insistă, cu încăpăţânare patologică, să-l vadă drept un salon regal. Situaţia ar fi putut deveni cât de cât "simpatică" dacă am fi vorbit de drama unui model de stabilitate morală şi fermitate doctrinară care, printr-o dezaxare a cugetului, a luat-o pe arătură, însă în cazul lui Antonescu asistăm la o manifestare cât se poate de naturală, declanşată tocmai de ceea ce-i lipseşte: conştientizând că este incapabil de a fi lider, Antonescu se comportă ca orice submediocru - dispreţuieşte simbolul moral al curentului politic pe care, vrând-nevrând, îl reprezintă şi, măcinat până la os de resentimente, nu se poate scălda de unul singur în mocirla propriei neputinţe, ci trebuie să tragă după el "colectivul", partidul. Căci - nu-i aşa? - orice infuzie de mizerie lăuntrică trebuie împărtăşită alterităţii ca să capete "noimă". Nu discutăm despre un personaj mefistofelic, ci pur şi simplu despre un neputincios. Mai mult, despre un neputincios lipsit de nuanţe. Fireşte, se impune o întrebare: ce-i lipseşte lui Crin Antonescu pentru a fi lider? Răspunsuri: 1. viziunea (fără viziune nu există eficacitate); 2. simţul aventurii (fără simţul aventurii nu există politică); 3. percepţia principială a politicii (fără percepţia principială a politicii nu există prestigiu). Ce pune în locul acestora Crin Antonescu? Răspunsuri: 1. ciuda; 2. o laşitate amorsată demagogic; 3. reacţia iraţională.
Crin Antonescu a căzut în dizgraţia analiştilor politici şi a intelectualilor de dreapta nu pentru că aceştia ar fi sub vraja tiranului Băsescu, ci pentru că Antonescu a reuşit să transforme, din doi paşi şi un scuipat, PNL-ul într-un bâlci sinistru, violându-i, cu cinism de puber comunist, istoria. Căci a fi liberal nu implică, în mod esenţial, doar a juca pe cartea discernământului, ci şi efortul de a produce conduită morală. PNL nu este doar un simplu partid, ci un brand politic românesc, iar a trata un brand politic ca şi când ai avea pe mână un Trabant înseamnă, inevitabil, a fi un promotor al peşterii.
Tatonat de sentimentul inutilităţii, mă voi opri aici, cu o adăugire: politicienii precum Crin Antonescu ştiu să facă un singur lucru în viaţă - să perpetueze impostura şi prostia, sponsorii oficiali ai crizelor politice.
PNL, Rest In Peace!
