Însă, dincolo de aspectul jenant al condiţiei lor politice, mă văd nevoit să recunosc că Ponta şi Antonescu reprezintă doi subiecţi incitanţi în materie de antropologie politică. Este interesant de observat un detaliu al praxisului celor doi. Ambii deplâng aşa-zisul deficit de democraţie din Parlament de pe poziţia - nu-i aşa? - a unor rafinaţi degustători de democraţie, dar de cum se lasă cu vreo moţiune, ambii îşi vâră coada între picioare şi plonjează în butoiul cu melancolii anarhiste, pretându-se la supremul gest anti-democratic al oricărui purtător de neant politic: cheamă masele la cafteală. Doamnelor şi domnilor, ce să vă spun? E uşor să faci politică, când nimic mai bun nu ai a face! Mai exact, când singurul as pe care îl ai în mânecă e praştia cu sindicalişti. Practic, la ora actuală, sindicatele, politizate până-n măduva oaselor, joacă rolul unei echipe de majorete. Le aruncă "şăfu'" un bănuţ în palmă, iar sindicatele, cuprinse subit de bâzdâcii leninismului timpuriu, execută: pampoanele în aer, setea de sânge pe buze. Mânaţi, măi!
Pe zi ce trece, clasa politică românească se îndepărtează tot mai mult de ideea de reformă, alegând peştera. De fapt, ca să fiu mai exact, reacţionează ca aborigenii din "Fitzcaraldo"-ul lui Werner Herzog în faţa gramofonului adus în junglă: se întreabă, cu ochii ieşiţi din orbite, "la ce bun, dacă nu ştiu să îl folosesc?".
