Ea şi colegii îi ceruseră patronului în nenumărate rânduri să le îndeplinească dorinţa, dar acesta doar îi amâna. Cu o zi înainte de a ajunge la noi, avuseseră o discuţie aprinsă. Ei au ridicat glasul, iar ca răspuns, patronul le dăduse un ultimatum: ori rămân în condiţiile ştiute, ori pleacă! Şi l-ar fi reclamat, şi ne-ar fi rugat să punem noi o vorbă bună, şi ne-ar fi cerut un sfat! Concret, nici ei nu ştiau ce vor cu adevărat. Dar au decis să se mai gândească şi, dacă-o fi, să revină a doua zi cu o sesizare scrisă, pe care noi să o înmânăm conducerii Inspectoratului Teritorial de Muncă. N-au mai venit, se pare că unul dintre colegi îi spusese patronului că l-au "pârât la ziar", "în bloc", iar acesta a convocat o şedinţă de urgenţă şi le-a promis că va remedia situaţia.
Zilele trecute, o femeie m-a abordat pe stradă. Am recunoscut-o imediat. La fel de slabă, dar mult îmbătrânită, încercănată şi tristă. Nici acum nu avea carte de muncă: "Nu mi-e scris să am, poate pentru că nu mi-a plăcut CARTEA!", mi-a spus cu resemnare. Asta deşi, de atunci şi până acum, schimbase câteva locuri de muncă, la o tarabă în piaţă, la un chioşc de cartier, iar acum, din nou, într-o brutărie. Mi-a mai povestit şi că atunci, după "scandal", patronul şi-a respectat parţial promisiunea faţă de colegii ei. Le-a făcut cărţi de muncă, la 4 ore ce-i drept, dar le-a făcut. Mai puţin ei. A concediat-o pe loc, pentru că o considerase "capul răutăţilor". Acum era îngrijorată şi că, între timp, începuse să se confrunte cu probleme de sănătate, iar asigurare medicală ioc. La pensie a recunoscut că nu se mai gândeşte de mult, iar cuvinte ca şomaj, protecţie socială, n-au făcut niciodată parte din vocabularul ei.
O femeie, o poveste, o viaţă. Una din miile asemănătoare din ţara asta. Pentru că, trebuie să recunoaştem, la noi, munca la negru e deja un fenomen ajuns la cote revoltătoare. Iar lucrul acesta este confirmat şi în ultimul raport al Băncii Mondiale, care trage un semnal de alarmă: 45% dintre angajaţii din România lucrează la negru. Procent chiar mai mare decât cel înregistrat în ţări considerate mult mai sărace, precum Moldova, Armenia sau Ucraina. Prin comparaţie, la vecinii unguri, de exemplu, ponderea este de numai 5%. În cifre concrete, unii analişti economici vorbesc despre 1,5, chiar 2 milioane de persoane. Alarmant!
Noul Cod al Muncii, pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea, încearcă să remedieze asta, stipulând în mod expres sancţiuni mult mai aspre pentru angajatorii care "preferă" munca la negru. Amenzi mult mai mari, ba chiar şi introducerea pedepsei cu închisoarea. Dar cine să bage în seamă o asemenea prevedere?!
Liderii de sindicat, vocali ca întotdeauna doar pe ce îi doare, au scăldat-o. Unii au lăudat-o fugitiv, alţii au "ridicat nişte semne de întrebare" expunându-şi suspiciunile vizavi de posibilităţile ei de aplicare, iar alţii pur şi simplu au ignorat-o. Evident, patronii o combat. Consideră că atâta "duritate" nu-şi are rostul, pur şi simplu nu se justifică. Iar în ceea ce-i priveşte pe politicieni, situaţia e şi mai simplă: opoziţiei "îi pute tot", iar puterea este din nou copleşită. Concentrată pe moţiune şi asumare, a lăsat în planul doi popularizarea în adevăratul sens a noului Cod al Muncii.
Şi uite aşa, în "memoria colectivă" s-a impregnat adânc doar că noua lege ne va transforma în sclavi, că din cauza ei se pierd drepturi şi libertăţi de bază ale salariaţilor, că angajatorii vor deveni "Dumnezei pe pământ", că nu vom mai avea nicio siguranţă în contractul de muncă.
Serios!? Ce-ar fi să o întrebăm pe femeia despre care am vorbit mai sus cât este de "indignată" de noul Cod al Muncii? Şi pe ceilalţi, sute de mii sau milioane de români, care muncesc la negru sau la gri. Câţi dintre ei or fi participat ieri la miting?
Femeia din poveste sigur nu. Probabil încerca să se odihnească la ora aceea. O aştepta încă o noapte de "pâine şi covrigi", în funcţie de numărul cărora, a doua zi dimineaţa primea 25, 30 sau 35 de lei.
