Aţi avut şi voi 3 ani şi de-abia dacă vă mai amintiţi câte ceva de atunci. Un miros, o îmbrăţişare, vreo zi de la grădiniţă, un zâmbet, poate chiar versurile primei poezii pe care aţi învăţat-o. Eu nu am învăţat poezii. Nici la grădiniţă nu am fost şi nici nu am ştiut ce-i aceea o îmbrăţişare, în afară de
îmbrăţişarea bărbatului-mamei-mele. M-a îmbrăţişat şi m-a aruncat la doi metri depărtare în zăpadă. M-a lovit cu palmele, cu pumnii, cu beţele. A luat cuiul încins în sobă şi mi-a apăsat vârful său fierbinte pe tot corpul. De zeci de ori. De sute de ori, poate. Şi pielea mea sfârâia când metalul mă atingea. Şi nimeni nu mă scotea din mâinile
bărbatului-mamei-mele. Ore. Zeci de ore. Sute de ore. Ore fără sfârşit am fost silit să stau înţepenit pe scaunul de tortură: o oliţă după care picioarele mele învineţite au început să se modeleze. Am fost ţintuit pe ea zi şi noapte. Am mâncat acolo, am dormit acolo, am fost bătut acolo. Şi nimeni nu m-a luat de lângă
bărbatul-mamei-mele, cel care a jupuit o viţică de vie şi a mâncat din carnea ei.
Nu vă scriu ca să-mi plângeţi de milă. Nu vă scriu ca să-mi faceţi dreptate. Pentru mine, lucrurile s-au scurs. Unii dintre voi - poliţişti, vecini, asistenţi sociali, psihologi, directori de la Protecţia Copilului -, dacă voiau cu adevărat, puteau să facă ceva pentru mine câtă vreme am trăit. Acum e deja prea târziu. Vă scriu, însă, pentru că, pe lângă voi, în fiecare zi, trec alţii ca mine. În intersecţii, în pieţe, la marginea drumului, prin cimitire ori prin curţile bisericilor. Bătuţi, înfometaţi, dezbrăcaţi, obligaţi să aducă acasă bani pentru băutura părinţilor. Voi treceţi pe lângă ei, le aruncaţi 50 de bani şi vă ţineţi departe de ceea ce ştiţi că se ascunde în spatele ochilor lor. Ignoranţa unora dintre voi m-a ucis, ignoranţa voastră îi ucide pe alţii ca mine. În fiecare zi, palmă după palmă, pumn după pumn.
Cu drag,
Petruş
P.S. - Domnule Sculschi, doamnă Cimpoae. Vă mulţumesc din sufletul meu de copil pentru profesionalismul cu care aţi tratat cazul meu. Eu vă iert.
